Ruşinea. Când vorbim despre un sentiment normal şi când este simptom al unei probleme psihice serioase

Frica excesivă de a nu fi luat în râs poartă numele de gelotofobie FOTO Shutterstock

Un pic de ruşine poate fi constructivă, pentru că este semnalul că am făcut sau urmează să facem o acţiune care nu corespunde sistemului nostru de valori. Excesul de ruşine este însă nesănătos şi poate fi, spun specialiştii, indiciul existenţei unei probleme psihice.

“Sunt oameni care se tem să nu fie luaţi în râs şi fac tot posibilul să evite acest lucru. Aceştia nu fac, sau fac cu greu diferenţa dintre o banală glumă şi ridiculizare, orice râs fiind resimţit ca agresiv", explică, pentru "Adevărul", Erna Constantin, psihoterapeut, Psihoterapie integrativă, Psihologia resurselor umane. 

Ruşinea, în limitele normalului, este benefică, pentru că ne împiedică să ducem la capăt acţiuni, fapte pe care mai tâtziu nu ni le-am putea ierta. Dincolo de această limită a normalului, ruşinea însăşi ne aduce prejudicii, spun specialiştii.

“Ruşinea este un sentiment prezent în vieţile oamenilor, însă este necesar să facem diferenţa între formele care pot fi ţinute sub control şi care pot aduce beneficii înanumite situaţii şi ruşinea în exces. Ruşinea este greu de aflat atunci când ajunge să îmbrace diverse forme, să poarte amprenta unor măşti. Formele pe care le poate lua acest sentiment sunt: înroşiri, tăcere, timiditate, retragere, evitare, interiorizare, febrilitate”, explică psihoterapeutul.

Altfel spus, ruşinea poate fi sănătoasă sau nesănătoasă, benefică sau nocivă, în funcţie de felul în care o trăim. Exagerarea acestui sentiment nu aduce însă nimic bun. Frica excesivă de a nu fi luat în râs are şi o denumire - Gelotofobie - şi este cauza acelor complexe care nu ne mai lasă să fim noi înşine.

“Ruşinea se ascunde în spatele tăcerii, iar coautorii tăcerii sunt împrejurările în care s-a produs o situaţie şi reacţiile persoanelor din apropiere sau din anturaj. La o primă vedere, tăcerea protejează în cazul ruşinii, însă ruşinea este o emoţie care, atunci când nu este exprimată, se manifestă cu şi mai multă putere în absenţa cuvintelor. Când spun tăcere, mă refer la alegerea persoanei de a nu spune nimic dar şi la alegerea de a vorbi despre orice altceva numai să nu atingă subiectul care face vulnerabilitatea să fie resimţită”, mai spune specialistul.

“Ruşinea vine din teama de a nu fi fi judecat, respins sau pus într-o lumină nefavorabilă”

Considerată una dintre cele mai puternice emoţii pe care omul le trăieşte, ruşinea peste anumite limite nu este nicidecum garantul evoluţiei individului ci, se poate spune, cu argumente, că din contră.

“Cel căruia îi este ruşine ar dori să vorbească, însă se teme de reacţiile celorlalţi. Ţine secret faptul care îi produce disconfort interior din diverse motive: pentru a proteja persoanele pe care le iubeşte, pentru a se proteja pe sine şi pentru a evita dispreţul. Reuşeşte astfel să îşi păstreze imaginea dorită. Numai că imaginea dorită nu este întotdeauna conformă cu realitatea, iar acest lucru poate deveni copleşitor. Există o dificultate în a defini ruşinea pentru că se regăseşte în forme diferite de la un individ la celălalt, iar cauzele ei sunt multiple: de la educaţie, la cultură şi dezvoltare psihică. Vine totuşi din teama de a nu fi judecat, respins sau pus într-o lumină nefavorabilă”, explică Erna Constantin.

“Rădăcinile ruşinii sunt interiorizate în propria persoană”

Psihoterapeutul arată că ruşinea nu este un sentiment înnăscut, ci unul care se instalează odată cu apariţia agentului declanşator şi care este menţinut de tot felul de credinţe interiorizate. 

“Acesta este şi motivul pentru care, chiar dacă ruşinea este vizavi de părerile celorlalţi, de fapt rădăcinile ei să fie interiorizate în propria persoană. Pe de altă parte, există confruntarea cu credinţele iraţionale ale celorlalţi, deci care nu depind de propria persoană şi totuşi sunt resimţite sub formă de ruşine. 

Auzim expresii care au de-a face cu ruşinea, de tipul "capul plecat sabia nu-l taie”, sau "eşti bărbat şi plângi”. Acestea nu ar reprezenta surse de menţinere a ruşinii dacă nu ar fi asociate cu atitudini menite să pedepsească sau dacă ar veni pe fondul unei imagini de sine corecte.”, arată Erna Constantin.

Ruşinea excesivă ne devalorizează, ne umple de vină şi acţionează ca o barieră în calea evoluţiei personale. Chiar dacă ajungem să conştientizăm aceste lucruri şi vrem să le remediem, detaşarea de sentimentul de ruşine nu este deloc uşoară. 

“O picătură de ruşine poate fi benefică, poate fi constructivă, însă excesul trebuie privit din perspectiva cauzelor şi rezolvat. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar căutarea acelui mediu care să îi ofere persoanei siguranţa de a se deschide. De asemenea, este necesar de stabilit ce este cauzalitatea, ce este consecinţa şi ce rol joacă anticiparea consecinţei. Din punct de vedere afectiv, este necesară empatia care ajută să simţi ce simte acela faţă de care simţi ruşine. S-ar putea ca persoana să descopere aspecte semnificative despre sine care o ţin captivă în starea de ruşine.”, explică, pentru "Adevărul", cunoscutul psihoterapeut.  

Vestea bună, mai spune specialistul, este că ruşinea poate fi înlocuită de mândrie, prin apelul la motivaţie, ambiţie, găsirea de noi sensuri şi perspective asupra situaţiilor.