Povestea fostului prim-ministru Nicolae Golescu. Cum a ajuns arestat după ce a complotat împotriva Regelui Carol I

Lider al mişcării revoluţionare de la 1848, lider al coaliţiei ce l-a forţat pe Cuza să abdice, fost prim-ministru, arestat pentru că a complotat împotriva regelui Carol I: aceasta este povestea demnă de un roman a lui Nicolae Golescu, una dintre cele mai importante figuri din Ţara Românească din secolul al XIX-lea.

Nicolae Golescu s-a născut în 1810 la Câmpulung Muscel şi a decedat la 10 decembrie 1877 în Bucureşti. Om politic, lider al mişcării revoluţionare de la 1848 din Ţara Românească şi prim-ministru al României, Nicolae Golescu a îmbrăţişat cariera militară, ajungând până la gradul de general, dar a fost decăzut din drepturi de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Fruntaş paşoptist, lider al liberalilor radicali, s-a numărat printre complotişti, apoi a făcut parte din locotenenţa domnească ce a asigurat interimatul funcţiei de şef al statului până la venirea lui Carol I. Ulterior, Golescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, după care ocupă şi funcţia de preşedinte al Senatului.

Nicolae Golescu a fost cel de-al doilea fiu al boierului cărturar Dinicu Golescu şi al Zoei Farafara. Din anul 1826, studiază la pensionul lui Rodolphe Topffer din Geneva, Elveţia. Revine în ţară în 1829 şi îmbrăţişează o carieră militară, devenind aghiotant al domnitorului Alexandru D. Ghica, în timpul domniei căruia a fost avansat la gradele de maior (1834) şi colonel (1839). Din 1839, Golescu este numit locţiitor de agă al Poliţiei. În calitate de procuror a instrumentat anchetarea şi acuzarea în procesul fondatorilor societăţii secrete (1840), condusă de marele boier Dimitrie Filipescu. Ulterior, se retrage din armată şi devine opozant al domnitorului Ghica. Până în aprilie 1847, a fost director la « Departamentul Trebilor din Lăuntru ». Împreună cu fraţii săi, Nicolae Golescu este unul dintre liderii importanţi ai mişcării revoluţionare din 1848 în Ţara Românească. Semnatar al „Proclamaţiei de la Islaz” (9 iunie 1848), Golescu devine director al Departamentului Trebilor din Lăuntru în Guvernul provizoriu, iar din 28 iulie devine membru al Locotenenţei domneşti. După înfrângerea revoluţiei, pleacă în exil, unde luptă pentru cauza naţională a românilor, Unirea Principatelor.

A condus coaliţia care l-a obligat pe Cuza să abdice

Revenit în ţară, în iulie 1857, Nicolae Golescu se implică activ în mişcarea unionistă. Golescu este ales deputat, vicepreşedinte al Divanului ad-hoc (1857) şi membru în Adunarea Electivă a Munteniei. Nicolae Golescu s-a aflat pe lista candidaţilor la tronul Munteniei, dar văzând cât de puternic era curentul unionist, declină candidatura şi îi acordă votul lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, realizându-se uniunea politică a Ţărilor Române. După Unire, se bucură de consideraţia domnitorului şi îi este acordată conducerea guvernului în Muntenia (28 mai- 13 iulie 1860). Totodată, Cuza îl înaintează la gradul de general, dar tot el îl decade din armată, în mai 1863. Liberal radical, Nicolae Golescu se află în fruntea coaliţiei care îl obligă pe domnitorul Cuza să abdice la 11 februarie 1866. Ca reprezentant al Munteniei şi al liberalilor, Nicolae Golescu este membru în locotenenţa domnească, instituţie care a administrat ţara până la venirea lui Carol I, pe 10 mai. Şase zile mai târziu este numit inspector general al Gărzii orăşeneşti, iar ulterior este ales deputat în Adunarea Constituantă care a promulgat Constituţia prin care România a devenit monarhie constituţională (1 iulie 1866). Între 1 mai 1868- 16 noiembrie 1868, Nicolae Golescu îi succede fratelui său la conducerea Guvernului României, ocupând totodată şi portofoliul Ministerului de Externe.

 A fost premier şase luni

Guvernul Nicolae Golescu a funcţionat între 1 mai 1868- 16 noiembrie 1868. A fost un guvern radical, în timpul căruia s-a adoptat mult disputata concesiune Strousberg, care va genera cel mai mare scandal politic al acestei perioade. În urma presiunilor puterilor occidentale, Carol I a fost nevoit să renunţe în cele din urmă la colaborarea cu radicalii. În timpul guvernului Nicolae Golescu, conflictul dintre putere şi opoziţie ia forme acute. Profitând de situaţia favorabilă pe care o avea în Senat, opoziţia declanşează o politică obstrucţionistă, opunându-se unor legi necesare pentru dezvoltarea României, precum organizarea armatei şi concesiunea construcţiei de căi ferate. La 31 mai, Senatul votează o moţiune de neîncredere împotriva guvernului, însă Camera respinge toate acuzaţiile, iar la 1 iunie îi acordă un vot de încredere. Două zile mai târziu, Carol promulgă un decret de dizolvare a Senatului. Alegerile din 7 iulie/11 iulie, prin acţiunea lui Ion I. C. Brătianu, au dat o majoritate confortabilă radicalilor. După acest test electoral, radicalii păreau instalaţi la putere pe termen lung. Aveau majoritatea în ambele Camere şi deţineau majoritatea consiliilor judeţene şi comunale. Prima măsură pe care a adoptat-o guvernul în noua conjunctură politică a fost legea concesiunii Strousberg (18 septembrie 1868). Consorţiul prusac se obliga să construiască o cale ferată de la Roman la Vârciorova, reţea care urma să unească nordul de sudul ţării şi să înlesnească accesul rapid în Occident. Întreaga reţea de 914 km urma să coste 247 de milioane lei, capitalul urmând să fie procurat de Heinrich Strousberg prin obligaţiuni, cu dobândă de 7,5%, garantate de statul român. În pofida susţinerii parlamentare, Nicolae Golescu a fost nevoit să depună mandatul guvernului datorită presiunilor făcute de Franţa. În contextul accentuării contradicţiei franco-prusiene, România, cu un membru al familiei de Hohenzollern pe tron şi un guvern radical care a facilitat concesiunea Strousberg şi a apelat la sprijinul prusian, în detrimentul sprijinul tradiţional francez, pentru organizarea armatei, era bănuită că gravitează spre Prusia şi Rusia pentru a-şi obţine independenţa. Napoleon al III-lea intensifică presiunile asupra lui Carol pentru a renunţa la colaborarea cu ruşii, atrăgând Austro-Ungaria de partea sa. În disputa cu Franţa, Bismarck avea nevoie să îşi asigure neutralitatea austriacă, astfel că, la 11 noiembrie, consulul prusac la Bucureşti îi declară domnului român că menţinerea radicalilor la putere ar cauza dificultăţi României. Cinci zile mai târziu, Nicolae Golescu îşi prezintă demisia. După încheierea mandatului, este ales preşedinte al Senatului.

Unul dintre fondatorii PNL

Nicolae Golescu s-a aflat printre fruntaşii Republicii de la Ploieşti, denumirea oficială a unei mişcări antimonarhice din 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploieşti, evenimente pe care Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela « Boborul” şi în comedia « D-ale carnavalului” numindu-le intrigi boiereşti. Formarea acestei mişcări conspirative este determinată de dezamăgirea unor oameni politici ai vremii care sperau ca prin supunerea faţă de o dinastie străină să fie realizată o relaxare, o linişte între partidele politice. Mişcarea planificase ca domnitorul să fie detronat, conducerea să fie preluată de o regenţă, după care urma ocuparea telegrafului, armatei, iar unele oraşe mari urmau să se solidarizeze cu mişcarea conspirativă. În cele din urmă, Guvernul reuşeşte să aresteze membri ai mişcării conspirative ca Ion Brătianu, generalul Nicolae Golescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu sau colonelul Nicolae Creţulescu. Procesul răzvrătiţilor s-a mutat de la Ploieşti la Târgovişte, sentinţa judecătorească fiind pronunţată la data de 17 octombrie 1870, participanţii civili fiind declaraţi nevinovaţi.

În ultima parte a vieţii sale, activează în Parlament, devenind şi vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor, iar pe 24 mai 1875 se numără printre fondatorii PNL. Nicolae Golescu a încetat din viaţă pe 10 decembrie 1877, la vârsta de 67 de ani.