Povestea fascinantă a cumnatului lui I.L. Caragiale. A condus restaurantul unei gări şi a devenit un dramaturg faimos

Marele Caragiale şi cumnatul său Teodor Duţescu Duţu au concesionat restaurantul gării din Buzău

Căsătorit cu sora soţiei marelui I.L. Caragiale, Teodor Duţescu-Duţu a avut o viaţă demnă de un roman. A condus restaurantul unei gări, a fost inspector al cercurilor culturale de la sate, a scris mai multe cărţi de poezie şi a ajuns un apreciat dramaturg, scriind piese împreună cu un valoros actor al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Teodor Duţescu-Duţu s-a născut pe 8 noiembrie 1870 în localitatea Vărzaru din judeţul Argeş şi s-a stins din viaţă pe 8 decembrie 1949 la Bucureşti.

Fiu de ţăran, Duţescu-Duţu a făcut primele clase în satul natal, apoi a urmat cursurile unei şcoli comerciale din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1885. În 1894 s-a căsătorit cu Eugenia Burelly, fiica mezină a arhitectului Gaetano Burelly şi sora Alexandrinei Caragiale, soţia marelui dramaturg I.L. Caragiale.

În perioada noiembrie 1894 - noiembrie 1895, I.L. Caragiale a poposit la Buzău şi împreună cu întreaga familie a închiriat etajul unei case din apropierea gării. Aici, chiar pe peron, a concesionat împreună cu cumnatul său Theodor Duţescu-Duţu restaurantul gării. A fost perioada în care scriitorul a documentat nuvela "Boborul" apărută în 1896 într-o revistă a vremii. Tot atunci a scris şi "O zi solemnă", în care era descrisă o scenă petrecută în gara Mizil care era atunci localitate buzoiană.

Din 1904, Teodor Duţescu Duţu a îndeplinit la Casa Şcoalelor funcţia de conferenţiar şi inspector al cercurilor culturale de la sate, până în aprilie 1907, când, în toiul răscoalelor ţărăneşti, Spiru Haret l-a schimbat cu Mihail Sadoveanu. Perioada tulburărilor ţărăneşti din 1907 avea să-i inspire două texte: O părere în chestia ţărănească (1907), în care, nepărtinitor, preconizează rezolvarea crizei prin reforme culturale şi administrative, şi Din vatra unui sătean cuminte (1911), proză de oarecare abilitate epică, pledoarie nedisimulată în favoarea culturalizării satelor.

Debutul editorial l-a făcut în 1896, cu volumul de versuri Crâng şi luncă, reeditat de două ori în următorii doi ani. Cel de-al doilea volum a fost intitulat Freamăt (1898).

După cum spune profesoara de limba şi literatura română Cristina Vasilescu, ”Duţescu-Duţu a dobândit însă faimă pentru piesele sale, scrise toate în colaborare cu Vasile Leonescu, actor al Teatrului Naţional din Bucureşti. Primul rezultat al colaborării lor este „Legenda naţională în versuri în cinci acte” Jianu (1900). Parada patriotismului a gustat-o publicul şi Ia spectacolele cu Peneş Curcanul, „dramă războinică” în patru acte, jucată cu mare succes la Teatrul Naţional din Bucureşti (1901), scrisă tot în colaborare cu Vasile Leonescu. Când renunţă la retorica patriotică, cei doi autori aduc pe scenă piese reuşite. Zavistie, dramă în patru acte, reprezentată în 1901-1902, este o variantă a mitului justiţiar ţărănesc, ilustrat, la alt nivel, de Năpasta lui I.L. Caragiale”.

Zavistie apare în volumul Două drame ţărăneşti (1903), alături de drama în trei acte Ucigă-l crucea, produs al aceleiaşi colaborări. Accentele sociale capătă întindere aici: sătenii bogaţi şi-au însuşit averile altora prin înşelăciune sau crimă, iar dreptatea vine fie de la om, fie de dincolo de acesta.

Ultima piesă scrisă de Duţescu-Duţu în colaborare cu actorul Vasile Leonescu se deplasează spre mediul urban, pătrunzând în culisele cercurilor politice. Jucată de mai multe ori din 1912 şi până în 1916 la Teatrul Naţional din Bucureşti, piesa ”Oricum!” este o izbutită satiră cu accente comice. Protagonistul, Dinu Roteanu, un escroc capabil să-şi înlăture rivalii fie şi prin crimă, ajunge ministru. Personajele, creionate burlesc sau sentimental, au mai multă viaţă, cu toate că acuză adesea lipsa de profunzime.

.