Dacia Sport, cel mai exotic model din istoria automobilismului românesc. „Configuraţia din proiect se rezolva manual, prin lovirea tablei“

Dacia Sport, cel mai exotic model din istoria automobilismului românesc. „Configuraţia din proiect se rezolva manual, prin lovirea tablei“

Modelul Dacia Sport expus în 1979

Dacia Sport a reprezentat o pagină scurtă şi fascinantă din istoria automobilului românesc, o aventură în care s-au realizat, în decursul a mai bine de un deceniu, 5.500 de exemplare ale unui model ajuns în mare vogă la competiţiile auto româneşti şi vândut chiar şi în Canada. Automobilul n-a fost un proiect simplu, ci unul care a necesitat o creativitate uriaşă

Ştiri pe aceeaşi temă

Povestea Dacia Sport a început în 1979-1980, imediat după ce Simion Săpunaru, omul supranumit „Patriarhul Autoturismului Românesc“, a fost numit în fruntea Centralei Industriale de Autoturisme de la Piteşti. 
 
„Om de o cultură deosebită, cu un dezvoltat simţ artistic, inginerul Simion Săpunaru (n.r. – care a decedat în primăvara anului 2016) şi-a axat demersul pe mai multe direcţii şi chiar spre mai mulţi factori capabili să aducă noutăţile atât de necesare. Aşa s-a ajuns ca la Braşov, oraşul din care provenea, să încurajeze şi să finanţeze ideea unui tehnician local, Gheorghe Lihaci, de a construi un autoturism cu tendinţă vădit sportivă. Nu s-a avut în vedere atât creşterea performanţelor mecanice, de care se ocupau alţii, cu deosebire cei din compartimentul de competiţii al uzinei, cât în mod deosebit crearea unei forme, a unei caroserii, care să afişeze fără dubiu astfel de pretenţii“, descrie proiectul, pentru „Weekend Adevărul“, Nicolae Cosmescu, inginerul de la Centrul de Cercetare şi Proiectare al Dacia (CCSITA), detasat la IATSA pentru a coordona execuţia unor prototipuri solicitate de directorul Săpunaru, în paralel cu care s-a implicat în punerea la punct a fabricaţiei caroseriei noului model Dacia Sport.

Istoria Daciei Sport, ingeniosul automobil făcut „la ciocan“
Nicolae Cosmescu
 
Cosmescu mai spune că proiectanţii s-au inspirat din moda vremii, iar produsul final nu putea fi decât o maşină de tip coupé. „Altfel zis, un autoturism cu doar două uşi laterale. Iar ca investiţia să fie cât mai redusă şi industrializarea cât mai rapidă, s-a pornit, evident, de la modelul Dacia berlină, maşina naţională a «Epocii de Aur»“, adaugă şeful de proiect.  
 
10-15 PROTOTIPURI
 
Înainte de trecerea la industrializarea modelului, au fost analizate amănunţit primele prototipuri, care au luat naştere în service-ul Dacia din Braşov.
 
„Prototipurile, 10-15 la număr, dacă îmi amintesc bine, aveau diferenţe mai mult sau mai puţin majore între ele, până s-a ajuns la ceea ce se cheamă «îngheţarea stilului»“, mai spune inginerul.
La final, s-a ales o variantă al cărei design exterior avea la bază o caroserie de berlină care necesita o serie de intervenţii. Modificările n-au fost deloc simple, pentru că noua maşină avea să nu mai semene nici la interior cu ceea ce cunoşteau românii. „Gândit ca variantă a modelului amintit, maşina era dotată cu aceleaşi componente mecanice. Diferenţele majore erau la caroserie. Prin reducerea ampatamentului (n.r. - distanţa dintre axele celor două punţi, faţă şi spate) cu 200 de milimetri, a dispărut uşa spate, ajungând la forma denumită «coupé». Un alt efect a reducerii amintite a făcut ca pe bancheta din spate să nu mai poată avea loc 3 persoane, ci doar două, şi acelea pe o distanţă mai scurtă, lipsită de confort. Aşa încât autoturismul a fost încadrat în categoria de 2+2 locuri, specifică maşinilor sport“, explică Nicolae Cosmescu.
 
Ca să aibă liniile unui model sport era nevoie ca pavilionul să fie mai aplecat în spate, o „plonjare“ care a micşorat semnificativ luneta Daciei clasice. Pe de altă parte, prin acest artificiu de proiectare, s-a putut monta un parbriz clasic în spaţiul lunetei. Dacia Sport a devenit, prin acest procedeu practic ingenios, un model aparte printre maşinile vremii. „Folosirea pe post de lunetă a geamului-parbriz însemna şi o economie. Câte maşini, de-a lungul istoriei, au avut o asemenea abordare, eu nu ştiu“, adaugă inginerul. 
 
LA CAROSERIE SE INTERVENEA ARTIZANAL
 
Pre-fabricarea modelului Dacia Sport a început în cursul lui 1981, la sediul Centralei IATSA de la Ştefăneşti. Mai exact, într-un spaţiu al service-ului din comuna pe atunci limitrofă Piteştiului. „Este vorba de o locaţie în care cu puţin timp în urmă fuseseră montate câteva exemplare de Renault 20. Practic, doar scaunele faţă, restul maşinii venind deja echipată de la francezi. Aici urma să aibă loc, pe durata a doi-trei ani, un proces extrem de dificil de punere la punct a fabricaţiei Daciei Sport. Şi aceasta, datorită exclusiv caroseriei, la modificarea căreia se intervenea de o manieră absolut artizanală, cu lucrare manuală. S-a creat un atelier pentru caroserie, în care se modificau şi se asamblau tablele, realizându-se structura, la care se montau «uvrantele», uşi, capote, după care era transportată la uzina, unde se grunduia. Vopsirea se executa la Ştefăneşti, într-o cabină specializată, după care se mergea în atelierul destinat montajului general, mecanică, interior etc.“, mai spune Nicolae Cosmescu. 
 
Dacia Sport a însemnat mai mult decât o caroserie modificată, pentru că punea şi problema unor intervenţii pe partea de mecanică. „Reducerea cu 200 de milimetri a ampatamentului a implicat în mod direct şi obligatoriu modificarea tubulaturii eşapamentului, ţeava intermediară, şi a cablului secundar al frânei de mână. Dar au fost necesare şi intervenţii asupra suspensiilor faţă şi spate. Mecanica era adusă de la uzină, direct din posturile de pregătire. Cu alte cuvinte, grupul motopropulsor, motor plus cutie de viteze, era asamblat şi se monta pe caroserie. La fel, puntea spate şi semipunţile faţă“, mai spune Nicolae Cosmescu. 
 
Pentru că s-a lucrat într-un service şi nu la fabrică, montajul s-a făcut un pic diferit decât în uzina de la Colibaşi. „Era o bandă cu rulouri de circa 25-30 de metri, pe care erau împinse «din post în post» autoturismele care urmau să fie echipate. Iar la capătul ei exista o fosă, pentru lucrările impuse la partea inferioară, precum ataşarea punţii spate sau eşapamentul. După care, o rampă de direcţie, de tip service, desigur, rezolva problema unghiurilor roţilor. Cu această manevră, operaţiunile de realizare ale autoturismului erau încheiate“, detaliază inginerul. 
 
LEGENDĂ ŞI REALITATE
 
Despre Dacia Sport s-a spus că a fost maşină românească făcută „din ciocan“, pentru că majoritatea elementele care urmau a fi asamblate trebuiau forţate, în special cele care intrau în contact direct cu pavilionul. Problema obţinerii configuraţiei din proiect se rezolva manual, prin lovirea tablei cu instrumente speciale de către mecanicii experimentaţi. „Făcută «din ciocan» este mai mult o metaforă desprinsă din pitorescul începuturilor automobilului pe plan mondial. La realizarea elementelor de caroserie ce trebuiau modificate, deci nu erau realizate prin matriţare, se foloseau tot felul de dispozitive ajutătoare, care să permită obţinerea formei, dar şi repetabilitatea. Zonele cele mai dificile erau, din motive lesne de înţeles, cele exterioare, care priveau ancadramentul lunetei şi joncţiunea dintre aripa spate şi tabla ce înlocuia uşa spate, cea care a fost eliminată. Iniţial, mascarea se producea prin aplicarea unor ornamente din plastic. Trebuie precizat că elementele din tablă ce nu sufereau modificări, precum unităţile faţă şi spate, dar şi altele, erau aduse din uzină gata asamblate. Finalizarea caroseriei se făcea apelând la sudură prin puncte, cum procedau toţi constructorii vremii“, mai spune Nicolae Cosmescu. 
 
SUCCES IMENS ÎN RALIURI
 
Dacia Sport, modelul ajuns în vogă nu doar pentru tineretul acelor ani, ci mai ales pentru competiţiile auto româneşti ale vremii (n.r. - ponderea Daciei Sport în campionatul naţional de raliuri ajunsese la aproape 20%) s-a produs în 5.500 de exemplare, în decursul unei perioade care abia a depăşit un deceniu.
 
„Realizarea unui număr destul de mic de autoturisme s-a datorat atât gestaţiei îndelungate impusă de punerea la punct a fabricaţiei caroseriei, în conformitate cu posibilităţile epocii, cât şi timpului mare necesar pentru realizarea acesteia, cea care a dictat cadenţa de fabricaţie. Abandonul s-a produs pe la începutul anilor ’90, când uzina a adoptat o abordare care nu a mai făcut posibilă furnizarea de componente pentru realizarea Daciei Sport. Şi totul a devenit istorie“, încheie „tatăl“ excentricului model, inginerul Nicolae Cosmescu. 
 
Istoria Daciei Sport, ingeniosul automobil făcut „la ciocan“
 Foto arhivă Nicolae Cosmescu

Versiune modificată vândută în Canada

Modelul Dacia Sport produs la IATSA Ştefăneşti a ajuns să fie exportat şi peste hotare. Ba chiar peste ocean, până în Canada, acolo unde funcţiona o societate cu capital românesc provenind din depunerile Universal Tractor şi Dacia la o societate de drept canadian. Este vorba de Terra Power, care, sub conducerea economistului Victor Jigman, a vandut pe piaţa canadiană 4.500 de autoturisme Dacia, printre care şi modelul Dacia Sport.

„Modelele de piaţă canadiană era însă diferite de cele care se vindeau în România, din punct de vedere al motorizării. Gândirea lui Simion Săpunaru, omul căruia i se datorează Dacia Sport şi nu numai, era foarte complexă, fiindcă spunea aşa: noi, până în ‘84, ’85, am adus numai motorizări 1300. O să trecem la 1400. Prima lui ţintă a fost Dacia Sport: «O să punem motor de 1400 Turbo pe Dacia Sport şi o s-o aducem în Canada». Motorul 1400 Turbo era un motor Dacia evoluat datorită altor doi oameni care-şi leagă numele de acest proiect –Chirilă şi Scobai. Un motor Turbo 1400 pe o maşină însemna o provocare pentru tineretul bezmetic din zona aia, un lucru atrăgător“, spune Victor Jigman, omul care a coordonat vânzările Dacia pe piaţa canadiană. Dacia Sport a avut pe piaţa canadiană vânzări efective de circa 150 de bucăţi.


Istoria unei fotografii celebre

Revista Autoturism nr. 5 / 1981 a avut pe prima copertă modelul Dacia Sport, care fusese expus la Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale (EREN) din 1979 (foto sus). „Era prima apariţie în presa de atunci a unor fotografii cu modelul Sport la care se «îngheţase stilul». Culoarea era o veritabilă găselniţă ce a făcut istorie în epocă. Se chema «coniac». Imensa «plăcintă» cu rol de ornament (n.r. - un element negru, plasat după geamul lateral), nu era nici pe departe aşa ceva. Ascundea neregularităţile execuţiei «din ciocan» a unei piese de exterior“, explică Nicolae Cosmescu. Săgeţile  (foto medalion)indică zonele exterioare executate manual. Ele vizau ancadramentul lunetei, a geamului custode, din spatele uşii, şi joncţiunea dintre faţa fostei uşi spate şi aripă spate, care la partea superioară suferea cele mai multe şi mai pretenţioase prelucrări. Iniţial, erau mascate de ornamente.
 
Istoria Daciei Sport, ingeniosul automobil făcut „la ciocan“
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: