INTERVIU Petre Dumitrescu, actor fidel de 52 de ani aceluiaşi teatru: „Atâta timp cât eşti necesar într-un loc, nu trebuie să-l părăseşti niciodată“

INTERVIU Petre
Dumitrescu, actor fidel de 52 de ani aceluiaşi teatru: „Atâta
timp cât eşti necesar într-un loc, nu trebuie să-l părăseşti
niciodată“

Petre Dumitrescu este unul dintre cei mai longevivi actori români FOTO: arhiva personală

Fost coleg şi prieten cu marele Ştefan Iordache (au susţinut împreună examenul de absolvire la UNATC), actorul Petre Dumitrescu (79 de ani) joacă de 52 de ani neîntrerupt pe scena teatrului Al. Davila din Piteşti şi tot de 52 de ani are o altă mare pasiune: fotografia. La 79 de ani, Petre Dumitrescu este unul dintre cei mai longevivi actori români.

Ştiri pe aceeaşi temă

În interviul acordat pentru Adevărul, Petre Dumitrescu a vorbit despre amintirile cu Ştefan Iordache, despre examenul de stat susţinut în faţa unei comisii al cărei preşedinte era Radu Beligan despre longevitatea în teatru şi despre viitorul teatrului de provincie.

 

Care a fost factorul declanşator al pasiunii dumneavoastră pentru actorie?

Părinţii mei mergeau foarte des la teatru şi uneori ne duceau şi pe noi, copiii, la anumite spectacole. La liceu, fiind elev, mergeam cu drag la spectacolele de teatru ale teatrelor bucureştene, deoarece veneau impresari cu bilete. Totdeauna m-am simţit atras de această formă complexă de artă. Spectacolul „Liceenii” jucat la TNB în anii 1956 – 1957 a declanşat în mine o atracţie deosebită pentru teatru.

Cum a fost examenul de admitere la IATC Bucureşti în 1959 şi în faţa căror profesori l-aţi susţinut?

În anul 1959 participam pentru a treia oară la examenul de admitere la IATC Bucureşti. Am avut succes. Cei care m-au examinat erau artişti uriaşi ai artei teatrale: Costache Antoniu – Artist al Poporului, Ion Şahidian – Maestru Emerit al Artei, Ion Finteşteanu – Artist al Poporului, Radu Beligan – Artist al Poporului, Alexandru Finţi - Maestru Emerit al Artei, Jules Cazaban – Artist Emerit şi lista mărimilor continuă......

Îmi aduc bine aminte de momentul intrării la examen. Ştefan Tapălagă, student atunci în anul III, ne pregătea sufleteşte pentru intrare în sala de examinare. Era un hol unde era chemat cel care urma să intre la examen. Pe holul acela mă plimbam în sus şi în jos într-un anumit ritm. Tapălagă, fost campion republican la scrimă, mă atenţionează: „Stai, domnule, liniştit că altfel o să-ţi tremure picioarele pe scenă.” Nu l-am băgat în seamă, când mi-a venit rândul am intrat în scenă, nu mi-au tremurat picioarele, mi-am făcut treaba cât am putut de bine şi după ce am terminat ce mi-au cerut, a urmat o pauză care mie mi s-a părut lungă, după care l-am auzit pe Costache Antoniu – decanul facultăţii, atunci şeful comisiei de examinare, spunându-mi „Mulţumesc”. Am mulţumit şi eu şi am părăsit sala de examinare. Rezultatul – l-am aflat după ce s-au terminat toate examenele – reuşit.

Am fost repartizat la clasa profesorului Dinu Negreanu – regizor de teatru şi film valoros. Aici am fost coleg cu viitori actori de valoare: Ştefan Iordache, Sandu Simionică, Valeriu Dogaru, Emil Boroghină, Constantin Duicu, Victoria Suchici, Victor Ivănescu şi alţii.

 

Ştefan Iordache era un coleg şi partener desăvârşit”

 

Aţi fost coleg de facultate cu Ştefan Iordache, cu care aţi şi susţinut examenul de producţie. Cum era Ştefan Iordache şi cum a fost relaţia dumneavoastră cu viitorul mare actor? Ce amintiri aveţi cu Ştefan Iordache?

Cu Ştefan Iordache am jucat în aproape toate bucăţile pe care noi le pregăteam la clasă pentru examen. Era un coleg şi un partener desăvârşit. Cred că din promoţia noastră a fost cel mai bun. A făcut carieră minunată. Păcat că a plecat puţin cam vremelnic dintre noi.

Examenul de producţie l-am susţinut cu piesa „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertold Brecht. Jucam alături de Fănică, noi aveam rolurile pe toată întinderea spectacolului. El juca Arturo Ui şi eu jucam Dougsborough alias cancelarul Austriei.

Ne-am înţeles foarte bine, spectacolul în regia profesorului Dinu Negreanu fiind o mare reuşită. Noi am fost nu numai colegi, dar şi buni prieteni. După terminarea facultăţii, drumurile noastre s-au despărţit. Ne-am întâlnit de multe ori la Bucureşti, m-am dus să-l văd în spectacole şi la întâlnirea de sărbătorire a 40 de ani de la absolvirea facultăţii. Regret dispariţia lui.

În 1963 aţi susţinut Lucrarea de Stat în faţa unei comisii al cărei preşedinte era Radu Beligan. Cum a fost întâlnirea cu Radu Beligan şi ce v-a spus acesta la finalul susţinerii lucrării? V-aţi mai reîntâlnit cu Radu Beligan?

Şeful comisiei era domnul Radu Beligan – Artist al Poporului, care era şi profesor de actorie al IATC. Am fost încântaţi să îl avem preşedinte pe dumnealui – omul care s-a bucurat şi de o longevitate remarcabilă pe scena Teatrului românesc.

La susţinerea lucrării, lucrare care se afla în faţa domniei sale, m-a ascultat cu atenţie, nu a făcut nicio observaţie şi după vreo 10 minute şi-a manifestat mulţumirea despre cum am gândit lucrarea şi am alcătuit-o. Pe vremea aceea nu existau informaţii prea multe despre Brecht şi aprope deloc despre piesă. Am avut, totuşi, un avantaj. Apăruse filmul cu Procesul de la Nurenberg. Acest lucru mi-a fost de mare ajutor, şi mie şi lui Ştefan.

Evoluaţi de 52 de ani pe scena Teatrului Al. Davila din Piteşti. Care este cheia longevităţii dumneavoastră şi a fidelităţii pentru acest teatru?

În aprilie 2019 împlinesc vârsta de 80 de ani şi probabil 53 de ani pe scena teatrului piteştean, fără întrerupere. Ca să aflăm secretul longevităţii mele pe scena acestui teatru, trebuie sa fac câteva mărturisiri.

Am venit la teatrul din Piteşti în anul 1966, prin concurs. Mă trag din părinţi argeşeni din satul Vâlcelele, comuna Merişani. De la început m-am simţit bine aici, în fiecare an al existenţei mele ca actor. Aici mi-am întemeiat o familie, frumoasă, stabilă, am fost distribuit continuu, realmente nu am simţit când au trecut zeci de ani de activitate benefică, fără nicio întrerupere. Am simţit că misiunea mea este aici şi că am datoria să o îndeplinesc, ceea ce am făcut.

Deşi sunt născut la Bucureşti, totdeauna m-am simţit a fi argeşean, ca şi ambii mei părinţi, deci rădăcinile mele sunt aici. Atâta timp cât eşti necesar într-un loc, nu trebuie să-l părăseşti niciodată.

Care sunt rolurile de care v-aţi ataşat cel mai mult?

În întreaga mea activitate am jucat peste 160 de roluri de toate categoriile. Le-am iubit pe toate, chiar dacă m-au favorizat sau nu. Am jucat de la tropăitor 4 „Electra” până la intelectualul din piesa „Morişca” a lui Marin Ioniţă, unde am interpretat un rol de mare întindere în care slăbeam în greutate, după fiecare spectacol, 1,2 kg. Am jucat roluri (personaje) pe care nu le pot uita, cum ar fi: Lelio din „Să nu pui dragostea la încercare” în regia marelui regizor Dan Alxandrescu, poetul din „Croitorii cei mari din Valahia” de Alexandru Popescu, Nicolae Golescu din „Bălcescu” de Camil Petrescu, Brighella din „Familia anticarului” de Carlo Goldoni, Mircea Basarab din „Vlaicu Vodă” de Al. Davila, Jeff din „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, Rembrandt din „Geamandura” de Tudor Muşatescu, Masham din „Paharul cu apă” de Eugen Scribe, Dr. Davila din „Cuza Vodă” de Ion Luca, Biff din „Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller, Gorunschi din „Un bărbat şi mai multe femei” de Leonid Zorin, Crăcănel din „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale, Comentatorul din „Revelion la baia de aburi” de Emil Enoghiski, Gaev din „Livada cu vişini” de A.P.Cehov, Pickering din „Pygmalion” de G.B.Shaw, Trahanache din „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale şi multe, multe roluri principale şi de esenţă.

Petre Dumitrescu (dreapta), a jucat în peste 160 de roluri

 

În ce culori vedeţi viitorul teatrului de provincie?

Este o întrebare la care aproape că nu aş răspunde. Un lucru este cert. Atunci când un lucru merge foarte bine, e bine să nu îl distrugi de dragul unor experienţe care, din pornire, se dovedesc a fi păguboase.

La ora actuală se încearcă aşa-zisul teatru de proiect, care în esenţă duce la distrugerea colectivelor artistice construite după 1947 după concepţia lui Alexandru Davila: colectiv permanent într-un sediu stabil, cu personalităţi artistice distincte, cu care se pot alcătui stagiuni permanente, de unde publicul se poate adăpa benefic pentru viaţa lui culturală şi spirituală. Oare acesta nu este un proiect? Un proiect pe care îl poţi realiza sigur. Sub scutul calităţii „ridicate”, astăzi se încearcă pentru aşa „zisele proiecte” să fie adunaţi interpreţi din mai multe colective. Se repetă aşa cum se repetă, se scot premierele cu foarte mult tam-tam mediatic, Rezultatul este devastator. Datorită faptului că interpreţii nu pot fi adunaţi pentru a susţine spectacole cu regularitate. În esenţă, abia dacă se pot face 3-4 spectacole pe an. Provincia, calul de bătaie. Oare acesta este viitorul teatrului românesc în provincie? Bravos naţiune, halal să-ţi fie! Se zbate în mormânt nenea Iancu. Rămâne de văzut.

De unde a început pasiunea dumneavoastră pentru arta fotografică şi care sunt cele mai mari satisfacţii pe care vi le-a adus?

Am fost îndrăgostit, de când eram mic, de imagini, imagini colorate. Activitatea mea fotografică în teatru, pentru că nu am avut-o decât în teatru, activitate benevolă, neremunerată, activitate izvorâtă dintr-o necesitate, pentru bunul mers al instituţiei – reclama.

Nu se mai făceau fotografii pentru teatru. Atunci am luat această iniţiativă. Am început întâi la mine acasă, apoi am înfiinţat un laborator în teatru şi aşa reuşeam să fac fotografii de reclamă pentru toate secţiile. A fost o muncă titanică. Pentru deschiderea stagiunilor, veneam cu 10 zile înainte, din concediu, ca să fac reclama fotografică pentru secţiile teatrului. Am muncit foarte mult, dar am făcut un lucru bun, teatrul avea acum reclamă cu care se putea prezenta în faţa lumii. Am dorit şi am reuşit să fac portrete pentru actori, care să reprezinte personalitatea acestora. Am făcut şi fotografii de metri pătraţi şi programe şi afişe, etc.

După ce am ieşit la pensie, am început să mă ocup şi de mine. Am făcut 3 expoziţii de fotografie artistică pe care le-am prezentat la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” din Piteşti.  Am fost satisfăcut de faptul că mesajele fotografiilor au putut fi comunicate şi înţelese întocmai. Misiunea mea a fost îndeplinită. Probabil că voi recidiva în anii următori.

Ce artă este mai grea: cea teatrală sau cea fotografică?

Amândouă presupun har, informaţie, muncă foarte multă, discernere, iubirea adevărului şi calitatea de a alege, din tot ce e bun, pe cele mai bune, cele care răspund cert temei propuse. Nu e uşor!

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările