Dita Kraus (90 ani) a rămas cunoscută în istorie drept „bibliotecara de la Auschwitz“, astăzi fiind una dintre puţinele supravieţuitoare ale lagărului care mai poate spune povestea teribilă a Holocaustului. Într-un interviu acordat în exclusivitate unei publicaţii din România, Dita Kraus a vorbit despre viaţa ei teribilă, demnă de un film.

Biografia Ditei Kraus ar putea deveni cu uşurinţă scenariu de film. Povestea ei a fost cunoscută în toată lumea abia după ce, în 2012, ziaristul şi scriitorul spaniol Antonio G. Iturbe a publicat romanul „Bibliotecara de la Auschwitz“, care a fost tradus până acum în 13 limbi, inclusiv în română – la Editura RAO, în 2015.

Cartea se bazează pe povestea adevărată a Ditei Kraus, o supravieţuitoare a lagărului de concentrare de la Auschwitz, cu care scriitorul a luat legătura în timpul investigaţiilor pe care le-a făcut pentru realizarea romanului vândut în milioane de exemplare.

În faimoasa sa carte „Biblioteca nopţii“, în care descrie marile biblioteci ale lumii, scriitorul Alberto Manguel a inclus şi biblioteca secretă a copiilor de la Auschwitz, referindu-se la o mică „instituţie“, foarte puţin cunoscută, condusă de o adolescentă. Acea bibliotecară curajoasă, de doar 14 ani, era Dita Kraus.

Dita Kraus a văzut lumina zilei pe 12 iulie 1929, la Praga, ca singura fiică a unei familii de evrei. Numele ei la naştere era Edita Polachová, dar familia o alinta Dita. Tatăl său lucra ca avocat, în timp ce mama era casnică. În familie se vorbea atât germana, cât şi ceha. Crescând într-o familie de intelectuali, Dita a fost dintotdeauna înconjurată de cărţi scrise în germană, cehă şi franceză. Cititul a devenit, de timpuriu, o obişnuinţă şi o plăcere a copilei.

Dita cu mama şi tatăl său în 1932 FOTO: memoryofnations.eu

Copilărie întreruptă de războiul mondial

De asemenea, familia Polach îşi ducea viaţa într-un stil mai degrabă laic, fără să pună vreun accent special pe etnie sau pe religie. De altfel, Dita nici n-a ştiut că e evreică până la vârsta de 8 ani: „Când eram în clasa a II-a, am găsit pe birou o bucată de hârtie pe care scria: «Tu eşti evreică». M-am dus acasă şi-am întrebat: «Mama, ce este un evreu?». Ea mi-a explicat că oamenii au diferite religii – creştini, protestanţi şi evrei în Cehoslovacia. Eu am spus: «Şi noi suntem evrei?». Răspunsul a fost un simplu «da»“, a povestit Dita Kraus pentru ziarul „The Jewish Chronicle“ pe 26 ianuarie 2018.

Dita cu tatăl său în 1937 FOTO: memoryofnations.eu

Copilăria frumoasă a Ditei a fost întreruptă brusc, înainte de a împlini 10 ani, când în martie 1939 naziştii au invadat Praga şi au început persecutarea evreilor. În doar o lună, tatăl său şi-a pierdut slujba, iar întreaga familie a fost evacuată de germani, care le-au rechiziţionat apartamentul. În 1940, Dita a fost exmatriculată de la şcoală din motive rasiale, motiv pentru care a început să frecventeze grupuri de învăţare organizate de către comunitatea evreiască din Praga.

Din ghetoul Terezin, în lagărul de la Auschwitz

Pe 20 noiembrie 1942, Dita şi părinţii ei au fost nevoiţi să părăsească Praga, fiind trimişi să trăiască în ghetoul Terezin (în germană, Theresienstadt). Acolo, Dita a trebuit să lucreze o perioadă în agricultură. Însă viaţa în ghetou a fost scurtă, pentru că pe 18 decembrie 1943, familia a fost deportată în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Eva şi mama ei au ajuns în sectorul BIIb, creat de nazişti pentru a ascunde adevăratul scop al lagărului, exterminarea evreilor. Sectorul conţinea o clădire pentru copii – blocul 31 –, de care se îngrijea Joseph Mengele, temutul „doctor al morţii“ care a făcut experimente pe sute de copii, dintre care mulţi au murit. „În timp ce prizonierii adulţi trebuiau să stea în formaţie, în faţa barăcilor, de două ori pe zi, în ploaie şi în frig, copiii aveau avantajul de a fi număraţi înăuntrul Kinderblock (n.r. – blocului copiilor). Dar târziu după-amiaza fiecare trebuia să se întoarcă în barăcile lor, în blocurile femeilor sau ale bărbaţilor“, explica Dita Kraus pentru „The Jewish Chronicle“.

Dita în 1942

Sectorul copiilor de la Auschwitz era condus de către un charismatic zionist pe nume Fredy Hirsch, care avea atunci 27 de ani. Pentru că în acea istorie tulbure toate drumurile duceau la Auschwitz, s-a întâmplat ca Dita Kraus să-l fi cunoscut pe Hirsch din Praga, unde îi fusese intrusctor de sport. Îl reîntâlnise şi în Terezin, unde acesta conducea departamentul pentru tineret şi copii la administraţia ghetoului evreiesc. La Auschwitz, Fredy Hirsch a avut curajul să îi sugereze comandantul lagărului ca un corp de clădire să fie organizat ca centru de zi pentru copii, motivând că astfel aceştia nu îi vor incomoda pe prizonierii care munceau. Freddy a reuşit să îi desemneze ca asistenţi ai săi pe toţi copiii cu vârste între 14 şi 16 ani. Treaba lor era să facă tot felul de munci, de la curăţarea podelelor până la distribuirea supei zilnice.

„O carte te ajută să uiţi realitatea“

Împreună cu un alt băiat, Dita a devenit bibliotecara micii librării clandestine, alcătuită în Blocul 31 din mai multe cărţi găsite în bagajele celor care sosiseră la Auschwitz. Un atlas geografic, „Scurtă istorie a lumii“ de H.G. Wells scrisă în cehă, o carte a lui Sigmund Freud şi povestiri ale scriitorului ceh Karel Čapek se numărau printre titlurile din mica bibliotecă secretă de care se ocupa Dita Kraus. Cărţile erau împrumutate adesea de învăţători, pentru a-i învăţa alfabetul pe copii. „Întrucât nu existau nici creioane, nici hârtie pentru a lua notiţe, trebuia să ţin minte cine a luat ce la sfârşitul fiecărei zile“, rememora supravieţuitoarea de la Auschwitz.

„Învăţătorii s-au dedicat copiilor pentru a le face ultimele săptămâni cât de plăcute posibil“, declara ea pentru BBC Radio 4, completând că toţi prizonierii de la Auschwitz ştiau că destinele lor vor sfârşi în crematoriile din spatele lagărului, pe care le vedeau noaptea fumegând şi scoţând foc pe hornuri – funcţionau la capacitate maximă. „O carte te ajută să uiţi realitatea.“

Masacrul inocenţilor

Viaţa în Kinderblock nu i-a salvat pe cei mici de la execuţie. În martie 1944, jumătate dintre copiii care locuiau în acel sector au fost ucişi de către nazişti, iar dragul lor Fredy Hirsch a murit de asemenea, în circumstanţe ciudate. Moartea subită a mentorului ei a fost o traumă pentru Dita, dar şi pentru ceilalţi copii. După mai mulţi ani, Dita a aflat cum a murit Fredy Hirsch: după ce a fost informat despre masacrul copiilor, care urma să aibă loc pe 8 martie 1944, lui Fredy i s-a cerut să organizeze o revoltă în masă. La scurt timp după aceea, el a fost găsit în comă, din cauza unei supradoze de somnifere. Dita Kraus a aflat mai târziu că doctorii evrei, îngrijoraţi pentru siguranţa lui Fredy, i-au dat mai multe somnifere ca să evite un conflict, dar au greşit doza.

În 1944, Hans, tatăl Ditei, a murit de foame la Auschwitz. Avea doar 44 de ani. Primul transport cu deportaţi de la Terezin la Auschwitz-Birkenau a sosit în septembrie 1943. Fiecare lot de deportaţi aduşi avea să mai trăiască doar şase luni, conform graficelor teribile făcute de nazişti. Conform aceloraşi prognoze, deportaţii ajunşi la Auschwitz în decembrie 1943, grup din care făcuseră parte şi Dita şi părinţii ei, urmau să fie trimişi în camerele de gazare în iunie 1944. Numai că, în iulie 1944, Dita Kraus şi mama sa s-au numărat printre cele 1.000 de femei şi fete apte de muncă, selectate de Joseph Mengele să meargă într-un lagăr de muncă la Hamburg. De acolo, ca urmare a evacuării lagărului, Dita, mama ei şi mii de prizonieri au fost transferaţi în lagărul de la Bergen-Belsen. Aici, Dita Kraus s-a îmbolnăvit de tifos, dar a reuşit să se refacă.

„Nu pot să te iubesc de la distanţă“

Dita şi soţul său Otto Kraus la Tel Aviv în 1955

Trupele britanice care au eliberat lagărul la sfârşitul lui aprilie 1945 au găsit acolo multe cadavre în descompunere şi mii de prizonieri bolnavi şi înfometaţi. În timp ce aştepta ridicarea carantinei pentru a se putea întoarce la Praga, mama Ditei s-a îmbolnăvit. Era 27 iunie 1945. A murit după două zile, cu doar două săptămâni înainte ca Dita să împlinească 16 ani. Dita s-a întors orfană în Praga, pe 1 iulie 1945. Singurii supravieţuitori din familia ei au fost bunica şi soţia unui verişor al tatălui ei.

După câteva săptămâni de când s-a întors la Praga, Dita l-a întâlnit pe viitorul ei soţ Otto Kraus (1921-2000), în timp ce stătea la coadă ca să obţină un act de identitate. L-a recunoscut ca fiind unul dintre instructorii din Kinderblock la Auschwitz, însă până atunci nu îşi vorbiseră. În lunile următoare, Dita a găsit o casă, împreună cu prietena ei Margit, în oraşul Teplice. Otto îi scria în fiecare zi. La un an după ce s-au întâlnit la Praga, el i-a spus: „De ce nu vii la Praga? Nu pot să te iubesc de la distanţă“. S-au căsătorit în 1947.

Cărţile, o pasiune comună

Ca urmare a exproprierii unei fabrici returnate soţului ei, tinerii căsătoriţi, împreună cu băieţelul lor de doar şase luni, au decis să emigreze în Israel, unde au ajuns în mai 1949. Timp de un an, ei au stat în Beit Jicchak, lângă Netania, un oraş din nord-vestul Israelului. După aceea, s-au mutat într-un kibbutz, unde Dita a lucrat la bucătărie şi la un atelier de reparat pantofii. După şapte ani s-au mutat înapoi în Netania. Otto B. Kraus a lucrat ca profesor de engleză şi a publicat mai multe cărţi, inclusiv una în care a descris experienţa de la Auschwitz. Mai târziu, şi Dita a devenit profesoară de engleză. Dragostea pentru cărţi a fost o pasiune comună pentru soţii Kraus, care au avut împreună trei copii: doi băieţi şi o fată. Soţul ei s-a stins din viaţă în 2000. În prezent, Dita Kraus locuieşte în Israel, însă vizitează frecvent Cehia, ţara ei natală. A rămas o cititoare avidă, iar biblioteca ei numără astăzi mii de volume.

Reinhard Heydrich, liderul represiunilor din Praga

Protectoratul Boemiei şi Moraviei a fost instituit pe 16 martie 1939, după ce Al Treilea Reich a ocupat Cehoslovacia, cu o zi în urmă. Populaţia Protectoratului era de aproximativ 7.380.000 de locuitori, dintre care cea mai mare parte erau etnici cehi. Deşi nemţii nu atingeau 4% din totalul locuitorilor, naziştii au dorit ca zona să fie complet germanizată: au fost impuse legi care condiţionau mariajele, după un plan construit de Konstantin von Neurath şi Karl Hermann Frank.

Pentru că von Neurath se dovedise ineficient în calitate de Protector al Boemiei şi Moraviei, a fost rămas cu funcţia, dar a trecut pe linie moartă, iar pe 27 septembrie 1941, a venit Reinhard Heydrich, în calitate de Protector în funcţie. Conducerea lui Heydrich, nazist înfocat, ce nu primea ordine decât de la Hitler – care-l numea „omul cu inima de fier“, Göring şi Himmler, şi care fusese unul dintre „creierele cenuşii“ ale organizării Holocaustului în primii ani, a aşternut o pagină neagră în istoria Cehiei. Primele sale acţiuni în calitate de lider au fost: instituirea legilor marţiale şi executarea a 142 de oameni în primele cinci zile de la sosirea în Praga. Conform propriilor lui estimări, până în februarie 1942, se făcuseră 4.000-5.000 de arestări şi 400-500 de execuţii – cine nu fusese executat fusese trimis în lagărul de la Mauthausen-Gusen. În urma acestor gesturi, Heydrich şi-a căpătat porecla de „călăul din Praga“, iar represaliile au rămas în conştiinţa publică drept „Heydrichiada“.

Pe 10 octombrie 1941, Heydrich se afla la o şedinţă despre „soluţia finală“, ţinută în Praga: s-a decis atunci deportarea a 50.000 de evrei din Protectoratul Boemiei şi Moraviei în ghetourile din Minsk şi Riga şi oferirea a 5.000 de evrei din Praga grupărilor paramilitare SS; s-a decis şi înfiinţarea de ghetouri în Protectorat, hotărâre ce s-a materializat în ghetoul Terezin, unde au murit 33.000 de oameni. Dar de aici au plecat mulţi către lagărele din est, unde şi-au găsit sfârşitul. De asemenea, Heydrich a fost făcut responsabil, în acelaşi an 1941, cu deportarea a 60.000 de evrei germani şi cehi în ghetoul din Lodz, Polonia.

Se estimează că au fost aproximativ 345.000 de victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial în Cehoslovacia, dintre care 277.000 au fost evrei. Populaţia evreiască a Boemiei şi Moraviei – 92.199 de oameni, conform recensământului realizat de nazişti în Protectorat în 1939 – a fost, practic, anihilată: 78.154 de evrei au fost ucişi în Holocaust.

<b>Dita Kraus, supravieţuitoare a lagărului de la Auschwitz: „La eliberare, mă simţeam golită de orice emoţie“</b>

Dita Kraus are acum 90 de ani

I-am scris băiatului Ditei Kraus că doresc să fac un interviu cu mama sa în aceeaşi seară în care am terminat de citit tulburătoarea carte „Bibliotecara de la Auschwitz“. După doar patru zile, am primit un e-mail chiar de la Dita Kraus, care îmi spunea: „Cum sunteţi primul jurnalist din România şi prima persoană din România care mă caută să vorbim despre viaţa mea, voi face un interviu cu dumneavoastră. Însă vor fi câteva întrebări la care nu vă voi putea răspunde, pentru că ar necesita zeci de pagini de explicaţii şi amintiri“. A rezultat un interviu tulburător şi emoţionant, acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“. Este primul interviu acordat vreodată unei publicaţii din Europa de Est.

Adevărul: Cum aţi trecut peste perioada în care aţi cunoscut lagărul? Ce a însemnat pentru dumneavoastră faptul că aţi avut o copilărie curmată brusc de război şi Holocaust?

Dita Kraus: Cei trei ani petrecuţi în lagărele de concentrare, într-o perioadă în care copiii se maturizează, într-o perioadă în care se transformă din copii în adulţi, a avut un impact teribil, care a durat jumătate din viaţa mea. Am rămas foarte imatură mult timp după ce am devenit adult, chiar şi când am devenit mamă.

Cât de mult v-au ajutat cărţile pe care le aveaţi la Auschwitz să supravieţuiţi într-o lume înconjurată de moarte?

Cititul cărţilor m-a ajutat într-un fel să uit realitatea. Îmi aduc aminte că profesorii care ştiau că vor muri executaţi sau în camerele de gazare împrumutau cărţi de la mine ca să îşi facă ultimele săptămâni de viaţă cât mai plăcute posibil. Cum nu erau creioane sau hârtii ca să îmi notez, trebuia să îmi amintesc cine ce carte a luat la finalul fiecărei zile. Pentru mine, acei profesori, acei educatori au fost cei mai mari eroi. Ştiau că vor muri şi cu toate astea se dedicau 100% copiilor.

Cum aţi supravieţuit în infernul de la Auschwitz?

Nu mi-am pierdut niciodată speranţa. Instinctul de supravieţuire este cel mai puternic atunci când pericolul este cel mai mare. Am avut o credinţă puternică legată de faptul că nu voi muri. Era o credinţă prostească în contextul în care totul indica faptul că toţi trebuie să murim.

Caporalul SS de origine română Viktor Pestek a fost unul dintre cei trei gardieni de la Auschwitz care şi-au riscat vieţile ca să ajute mai mulţi prizonieri să scape. Care era impresia dumneavoastră despre Pestek?

Nu l-am cunoscut personal pe Viktor Pestek. Îmi amintesc doar că am fost cu toţii pedepsiţi după ce el a evadat.

„O maşină teribilă de ucis“

Există vreun cuvânt în vocabular ce ar putea rezuma ororile petrecute la Auschwitz?

Nu cred că cineva dintre cei care nu au fost prizonieri la Auschwitz poate descrie într-un cuvânt sau mai multe ce s-a petrecut acolo. Nu există vreun cuvânt în vocabular care să descrie ororile de acolo.

Dumneavoastră şi mama dumneavoastră aţi fost şi în lagărul Bergen-Belsen, acelaşi lagăr unde Anne Frank a murit.

Bergen-Belsen era un lagăr uriaş, cu multe secţiuni. Chiar şi fără camere de gazare, Bergen-Belsen era o maşină teribilă de ucis, unde prizonierii mureau cu miile de foame sau de tifos. Anne Frank era acolo când am ajuns eu cu mama mea, însă n-am întâlnit-o niciodată faţă în faţă. Asta şi pentru că lotul de prizonieri din care făceam noi parte nu a fost amestecat cu prizonierii care se aflau deja acolo. Din păcate, Anne Frank a murit de tifos în februarie 1945, cu două luni înainte de eliberare.

Soldatul britanic Leslie aprinzându-i Ditei o ţigară după eliberare, în 1945 FOTO: memoryofnations.eu

Care a fost factorul-cheie în supravieţuirea dumneavoastră la Auschwitz: norocul sau constituţia fizică iniţială?

Cred că ambele. Da, aveam o constituţie fizică bună, însă a fost şi mult noroc.

Ce sentimente aveaţi când aţi fost eliberată în aprilie 1945?

Nu am simţit vreun fel de ură după eliberare. Mă simţeam pur şi simplu golită de orice emoţie.

Cum v-aţi descurcat după eliberarea din 1945?

Mă simţeam pierdută, nu aveam casă, nu ştiam ce să fac cu mine însămi. Avem doar câteva haine strânse într-o pătură şi câteva pachete de ţigări. Tranziţia de la o fiinţă degradată şi umilită la o persoană liberă a fost înceată. Nu realizam că pot să merg când vreau într-un parc, la o piscină, la o cafenea, la cinema sau cu trenul. Toate acestea fuseseră interzise în anii ocupaţiei naziste, înainte să fim deportaţi la Terezin.