Enigma Transfăgărăşanului: confesiunile comandantului trupelor care au participat la construirea celei mai spectaculoase şosele din România

Enigma Transfăgărăşanului: confesiunile comandantului trupelor care au participat la construirea celei mai spectaculoase şosele din România

Transfagarasanul

Considerat moftul antisovietic al lui Ceauşescu, spectaculosul drum a fost realizat în mai puţin de un cincinal, deşi, spun specialiştii, în condiţii normale lucrările la Transfăgărăşan ar fi trebuit să dureze 20 de ani. Implicarea Armatei şi atacarea obiectivului în 100 de puncte de lucru au accelerat procesul, astfel încât lucrările au putut fi finalizate în septembrie 1974.

Ştiri pe aceeaşi temă

Puţină lume ştie că şoseaua considerată de unii drept un capriciu al celui mai iubit fiu al poporului şi care, în realitate, a avut un scop strategic, de pregătire pentru o eventuală invazie a URSS, urma să poarte numele “Drumul Transfăgărăşan Nicolae Ceauşescu” şi că, mai mult, cel care a refuzat această denumire a fost însuşi Ceauşescu, semn că, în septembrie 1974, cultul personalităţii încă nu devenise literă de lege.
 
Faptul că Transfăgărăşanul a avut la bază calcule militare a fost un secret doar pentru marea masă a populaţiei. Nicolae Mazilu, fost ofiţer in armată, comandantul unora din trupele care au participat la construirea Transfăgărăşanului, povesteşte cum i s-au comunicat aspectele legate de scopul obiectivului şi de necesitatea intervenţiei armatei. La vremea aceea, deja toate marile şantiere ale ţării erau împânzite cu zeci de mii de soldaţi, ofiţeri, maiştri şi subofiţeri. Armata era implicată într-o serie de lucrări de anvergură ale economiei naţionale, unele dintre ele, lucrări strategice - drumuri, poduri, platforme industriale, sisteme de irigaţii, lucrări hidrotehnice.
 
“La nevoie ar putea fi şi un drum strategic”
 
„Uite despre ce este vorba: anul trecut (1969), judeţele Argeş şi Sibiu au început construcţia unor drumuri în vederea unei mai bune exploatări forestiere (…). Se pare însă că în umbră au stat alte intenţii, căci în anul următor s-a scos H.C.M. nr. 1116/1970, în care se prevedea că cele două drumuri se vor uni printr-un tunel (…) Numai traseul te face să întrevezi că e vorba, de fapt, de un traseu turistic de importanţă naţională, care la nevoie ar putea fi şi un drum strategic”, povesteşte Nicolae Mazilu în memoriile sale referindu-se la momentul în care a fost informat asupra a ceea ce reprezenta obiectivul. 
 
Nicolae Ceauşescu trăia cu teama că România ar fi următoarea ţintă a URSS, după invazia sovieticilor în Cehoslovacia (în 1968), şi ţinea să fie pregătit strategic pentru înaintarea rapidă a trupelor militare româneşti prin nord, fiindcă până la realizarea Transfăgărăşanului traversarea Făgăraşilor prin acea zonă nu se putea face nici măcar călare. 
 
O biată potecă avea să devină peste numai patru ani drumul Transfăgărăşan. Strâmtul traseu pentru care se făcuseră planuri mari este descris de Nicolae Mazilu în volumul "Enigma Transfăgărăşanului": „Pe versantul vestic al văii Bâlei, o potecuţă, pe cât de discretă, pe atât de încăpăţânată, urca uzând de tot felul de întortocheri şugubeţe spre Căldarea Bâlei (…). De pe această potecuţă discretă am putut urmări traseul drumului, marcat pe muntele de vizavi de către cei mai buni alpinişti ai vânătorilor de munte, cu dungi de vopsea roşie, din 50 în 50 de metri sau cu cearceafuri prinse de stânci cu pitoane (…). Dacă am lua în consideraţie numai această operaţiune de marcare a cotei drumului în punctele esenţiale şi tot ne-am face o idee despre marile sacrificii şi riscuri asumate de către proiectanţi şi constructori pentru realizarea acestei măreţe opere de artă! În acea zi de decembrie am înţeles că apasă pe umerii mei o răspundere uriaşă şi că trebuie să mă ţin bine”.
 
Potecuţa aceea avea să devină un drum spectaculos, săpat în stâncă în mai puţin de un cincinal, cu eforturi uriaşe, motivate de frică, disciplină şi distincţii socialiste. Cinci ministere şi un institut de cercetări şi proiectări s-au implicat în realizarea drumului, iar două regimente de genişti au fost executanţii cei care au dus, de fapt, greul.

„La începutul anului 1973 se execută o a doua mare manevră de forţe, primul regiment ce începuse lucrările în martie 1970 se retrage pe valea pârâului Capra, iar pe conturul lacului Vidraru e adusă o nouă unitate de geniu comandată de colonelul Gheorghe Buzatu (ulterior, în faza finală – 1974 de către locotenent-colonelul Mircea Dospinescu)”, mai scrie Nicolae Mazilu. 
 
“Am fost ca în război!”
 
Uriaşele eforturi tehnice şi materiale făcute pe şantierele Transfăgărăşanului sunt greu de imaginat. Mai bine de jumătate din cei 100 de kilometri ai drumului au fost dăltuiţi în stâncă de militari, în buza prăpăstiilor, în condiţii cumplit de grele, pe arşiţă, ploaie, zăpadă, frig, viscol, viitură, avalanşe, după cum povesteşte Nicolae Mazilu, autorul "Enigmei Transfăgărăşanului".  
 
„Aproape 40 de morţi şi încă pe atâţia răniţi au constituit jertfa de sânge pentru îmblânzirea acestui balaur uriaş! (…) Pentru noi, constructorii, Transfăgărăşanul a însemnat, pe lângă afirmarea noastră ca specialişti, şi cea mai mare încleştare fizică şi nervoasă din viaţa noastră. Am fost ca în război!”, scrie Nicolae Mazilu în memoriile sale. 
 
Dacă statisticile oficiale se rezumă la cei 40 de militari striviţi sub stânci, prăbuşiti în hăuri ori surprinşi de avalanşe, neoficial se spune că bilanţul ar fi fost de ordinul a sutelor de vieţi.
 
“Drumul Transfăgărăşan Nicolae Ceauşescu”
 
Colonelul Mazilu, martor şi artizan al  spectaculoasei construcţii, povesteşte în memoriile sale cum, înainte de inaugurarea drumului, cineva s-a găsit să scrie pe şipci, pe stânci şi pancarte “Drumul Transfăgărăşan Nicolae Ceauşescu”. O denumire care, uimitor, nu a fost agreată de cel mai iubit fiu al poporului, în ciuda insistenţelor lui Ion Dincă, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid, Argeş. Iată mai jos relatarea episodului, facută de colonelul Nicolae Mazilu, tocmai pentru a sublinia că în septembrie 1974 “Nicolae Ceauşescu încă avea capul pe umeri, încă mai stătea pe picioarele sale, iar bălăcirea în mocirla cultului personalităţii avea să vină ceva mai târziu”, după cum mărturiseşte însuşi autorul în volumul său, "Sclipiri de amurg":
 
“ – Tovarăşe Ceauşescu (..) cu câteva luni în urmă, v-am mai informat eu, apăruseră, din iniţiative care au rămas în anonimat, zeci de înscrisuri pe stânci, pe copaci, cu denumirea «Drumul Transfăgărăşan Nicolae Ceauşescu». Vă mărturisesc că nu am putut rezista acestui val de simpatie ce se îndrepta din inimi curate şi sincere către dumneavoastră, conducătorul iubit. […] Vă rugăm din suflet să primiţi acest cadou din partea tinerilor care vă adoră. Vă asigurăm că nu e nimic forţat, nimic impus. Totul e pornit din dragoste sinceră. Vă rugăm să ziceţi da! 
– Nu! Aşa stabilisem şi aşa rămâne!
 – Tovarăşe Ceauşescu, intervine din nou Ion Dincă, vă rugăm din suflet! 
– Nu! Am spus nu şi aşa rămâne! 
– Hai Nicule, intervine Elena Ceauşescu, e o mândrie pentru ţară ca cel mai înalt drum să poarte numele celui mai înalt demnitar.
 – Nu! Şi cu asta încheiem orice discuţie pe această temă, a răspuns Nicolae Ceauşescu“.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: