Elena Ion Arnăuţoiu, supravieţuitoare a disidenţei anticomuniste: „Nici acum nu ştiu unde sunt mormintele părinţilor şi fraţilor mei“
0
Elena Ion Arnăuţoiu (97 de ani), Eugen Chirca (86 de ani), Nicolae Tomaziu (100 de ani) şi Nicolae Ciurică (84 de ani) sunt ultimii supravieţuitori ai unor episoade dramatice din istoria noastră. Ciuma roşie comunistă le-a distrus tinereţea pentru că au dorit şi cutezat să trăiască liberi. Trei dintre ei au fost decoraţi la începutul lunii august de preşedintele României, Klaus Iohannis, pentru curajul de a se opune opresiunii
Între 1949 şi 1958, în comuna argeşeană Nucşoara a fost organizată cea mai puternică şi lungă rezistenţă anticomunistă din Europa. Cei care au luptat împotriva regimului comunist au fost conduşi de fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu. Grupul iniţial, format din 16 partizani, a fost susţinut de sute de oameni din comună, inclusiv de numeroase femei. Elisabeta Rizea este cea mai cunoscută reprezentantă a luptătoarelor anticomuniste, însă nu a fost singura.
Pentru curajul de a lupta împotriva comunismului şi ororilor sale, mulţi dintre ei au fost executaţi, şi-au sfârşit zilele în închisori sau au petrecut ani grei dincolo de gratii, îndurând chinuri greu de imaginat. Ei sunt eroii unei naţiuni care are datoria să nu-i uite, oameni pentru care lupta întru libertate a fost dezideratul suprem, cu orice preţ, chiar şi cel al vieţii.
La începutul lunii, pe 3 august, Elena Ion Arnăuţoiu, sora fraţilor Petre şi Toma Arnăuţoiu (executaţi în iulie 1959 la Jilava şi aruncaţi într-o groapă comună), a primit din partea preşedintelui Klaus Iohannis Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler pentru curajul de a lupta împotriva regimului comunist. Alături de ea au fost mai fost decoraţi şi Nicolae Tomaziu, ultimul supravieţuitor al calvarului de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şi Nicolae Ciurică, ultimul luptător rămas în viaţă din grupul de partizani conduşi de colonelul Ion Uţă, care a luptat în Banat.
Născută pe 12 aprilie 1919 la Nucşoara, Elena Ion Arnăuţoiu (97 de ani) locuieşte acum la Câmpulung Muscel. A petrecut ani buni de detenţie în teribilele închisori comuniste, şi-a pierdut patru fraţi şi părinţii, dar a supravieţuit. Pentru a cunoaşte povestea ei şi a celor alături de care a luptat împotriva regimului comunist, „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu doamna Elena Ion Arnăuţoiu. Am descoperit o personalitate impresionantă, cu o memorie şi cu o luciditate care te marchează. O eroină care a trecut prin drame teribile, însă care nu a cedat niciodată.
„Weekend Adevărul“: Cât de mult înseamnă pentru dumneavoastră decoraţia primită de la preşedinte?
Elena Ion Arnăuţoiu: Dânsul a decis să ofere o recompensă celor mai vârstnici dintre foştii deţinuţi politici, ţinând seama de vârsta pe care o am, de puşcăria pe care am făcut-o şi de suferinţele prin care am trecut toată viaţa. Îmi pare rău că atunci când am vorbit cu domnul preşedinte nu l-am rugat să intervină pentru a se scrie în manualele de istorie de sacrificiul înaintaşilor noştri, de mişcarea de rezistenţă de la Nucşoara, de cei care şi-au dat viaţa pentru apărarea credinţei, demnităţii şi libertăţii poporului român.
Cum au fost începuturile mişcării de rezistenţă?
Eu m-am căsătorit în 1938, fraţii mei Petre şi Toma au fost foarte multă vreme la liceu la Câmpulung, unde au stat la mine în gazdă, cum s-ar zice, şi au fost aproape de mine întotdeauna. Toma a fost ofiţer la Escorta Regală, a fost un bun român şi bun ostaş care şi-a iubit ţara şi regele. În 1949, s-a hotărât să lupte împotriva sovieticilor şi a format o organizaţie. Partizanii din Nucşoara au avut procură din partea Ambasadelor Americii şi Franţei ca să formeze o grupare de rezistenţă anticomunistă în munţi. Toma şi Petre au format organizaţia Haiducii Muscelului din Nucşoara şi au plecat în munţi. Toţi cei care s-au înscris în grup au depus un jurământ. Au stat nouă ani acolo. A fost singura rezistenţă anticomunistă din Europa care a durat nouă ani. La început, în 1949, eu nu am fost de acord cu ce au făcut ei. Însă am înţeles cât de mult şi-au iubit ţara şi armata şi că nu erau de acord cu ce se petrecea cu noi, românii. Toma mi-a spus să stau liniştită, că nu mă va implica cu nimic. Însă tot timpul am fost în legătură cu partizanii, ştiam ce fac. În cei nouă ani, au rămas din ce în ce mai puţini în grup, unii au fost omorâţi, unii s-au predat, alţii au fugit...
S-au retras într-o grotă, în satul Poienărei din comuna Corbi. Şi într-o bună zi, cel mai bun prieten al lor – Poienăreanu, i-a denunţat. Şi, sub pretextul că le dă paşapoarte să plece peste hotare, a venit Securitatea. I-au chemat într-un loc şi le-au dat să bea alcool cu somnifer. I-au arestat şi i-au dus la Piteşti la anchetă. Cei care stătuseră în grotă ţinuseră un jurnal în care scriau cu cine s-au întâlnit, cine îi alimenta, impresii, absolut tot. Caietele cu însemnări au fost îngropate în pământ şi, la o lună după ce i-a arestat, ne-a luat Securitatea pe absolut toţi cei care eram scrişi în jurnal. Au fost 135 de persoane (n.r. – inclusiv pe Maria Plop şi pe fiica acesteia şi a lui Toma Arnăuţoiu, Ioana-Raluca). Ne-au luat pe toţi la Piteşti şi ne-au ţinut nouă luni în anchete.
Cum au fost anchetele la Piteşti?
Nouă luni n-am văzut cerul şi n-am pus piciorul pe pământ. A fost ceva de o severitate nemaiîntâlnită. Alături de mine, în celulă erau soţiile şi rudele tuturor celor care i-au ajutat pe partizani. Eu mai trecusem prin anchete timp de mai bine de doi ani, ştiam cât de dur e şi ce le aşteaptă pe ele în puşcărie. Securiştii au scos dosarele şi au pus în faţă fiecăruia acuzaţiile aduse. Au început bătăile, a început chinul. Erau femeile în celulă cu fotele târâş, despletite şi plânse, nenorocite. Dar niciodată nu le-am auzit zicând un cuvânt urât la adresa fraţilor mei sau blestemându-i. Nişte femei de un caracter neobişnuit, impresionant.
La Ocnele Mari, fără judecată
Aţi fost permanent sub supravegherea Securităţii din 1949...
Da, şi mi-au pus în vedere să-i ajut să-i prindă pe fraţii mei Toma şi Petre. Securiştii mi-au spus că eu sunt singura în măsură să-i ajut să-i prindă pe fraţii mei, pentru că ei mă ascultă, mă respectă şi mă iubesc.
Când aţi fost prima oară în arest?
Între 1950 şi 1952. Doi ani şi două luni. Am fost într-o colonie de muncă, am fost la Ocnele Mari. Erau colonii de muncă pentru reeducare, cum ziceau ei. Am fost dusă acolo fără judecată.
Cât aţi stat în total în închisoare?
Prima oară au fost peste doi ani. A doua oară, în 1958, m-au condamnat la cinci ani de închisoare pentru omisiune de denunţ. Am ieşit mai devreme, pentru că mi-au contopit şi prima pedeapsă. În total, am făcut aproape şapte ani de închisoare.
Care a fost momentul care v-a marcat cel mai mult în închisoare?
Eram înnebunită când vedeam suferinţa şi chinurile femeilor care erau în celulă cu mine. Dar momentul care m-a marcat cel mai mult a fost ziua în care i-au dus pe fraţii mei Petre şi Toma să-i execute. Am aflat de la cineva acest lucru. Ulterior, la Jilava, în celulă cu mine era şi o cumnată, soţia lui Petre. Într-o zi, a venit o miliţiancă şi ne-a spus că a fost de faţă când l-au executat pe Toma. Această miliţiancă mă cunoştea, pentru că înainte să fie în Miliţie, fusese femeie de serviciu peste drum de casa mea. Şi când m-a văzut pe mine în celulă a rămas uimită. În ziua execuţiei, i-au dus pe toţi pe o bucată de pământ în jurul căreia erau 16 gropi. Primul pe care l-au executat a fost Toma. L-au dus în lanţuri la marginea gropii. A refuzat să fie legat la ochi şi a spus: „Vreau să văd cu ochii mei glonţul care mă va ucide“. Ultimele sale cuvinte au fost: „Trăiască Armata Română!“. Au tras în el, n-a murit de primul glonţ, l-au aruncat în groapă şi au turnat var peste el, aşa a murit. Ceilalţi 15 au fost executaţi la intervale de câte un sfert de oră.
Şi unde au fost îngropaţi fraţii dumneavoastră?
La Jilava, într-o groapă comună. N-am găsit nici până acum locul în care au fost îngropaţi. ;
„Am plătit chirie în casa mea timp de 42 de ani“
Cât de grea a fost pentru dumneavoastră viaţa după ieşirea din închisoare?
Am ieşit din închisoare cu TBC. Eram cu picioarele târâş, deşi aveam 42 de ani. A fost foarte greu. Mama mea a murit în puşcărie după zece luni de închisoare, mai avea 30 de zile până să iasă. I-au făcut o injecţie, a murit acolo. Tatăl meu a fost condamnat la 17 ani de închisoare, a executat jumătate din pedeapsă. A murit şi el acolo. Părinţii mei erau trecuţi de 80 de ani când au murit în închisori. Fratele cel mare, Ion Arnăuţoiu, locotenent în Cavalerie, a luptat doi ani pe front în Rusia şi a fost decorat cu cele mai înalte distincţii române şi germane. A murit în Crimeea. Toma şi Petre au fost executaţi. Am cinci din familie la care nu ştiu unde au mormintele! Nu ştiu unde sunt... Am mai avut un frate, Anton, care a fost mutilat în război şi a murit acasă. Revenind la perioada de după eliberare, securiştii nu ştiau ce necazuri să ne mai facă. Ne-au naţionalizat casa de la Câmpulung, am plătit chirie în casa noastră 42 de ani. Aveam şi un pământ dat zestre de părinţii mei, ni l-au confiscat şi pe acela, ne-au lăsat muritori de foame... La început, eu şi soţul meu nu aveam niciun salariu. Dădeam meditaţii, făceam rochii la doamne ca să câştig un ban. A fost teribil de greu. Nu mai aveam, nici părinţi, nici fraţi, nici avere. Nu mai aveam nimic.
Câţi copii aveţi?
Am un băiat. A învăţat foarte bine. În clasele primare, din cauza numelui familiei, nu i-au dat niciodată coroniţă, deşi avea mereu media cea mai mare din clasă. Apoi nu l-au primit la liceu. A trebuit să intre în câmpul muncii şi să ia o adeverinţă că e în câmpul muncii ca să poată termina clasa a VIII-a. A lucrat la o fabrică de cărămidă şi a luat admiterea la liceu cu notă maximă. După ce pe mine m-au arestat, băiatul a rămas fără niciun fel de sursă de trai. S-a dus în armată înainte de a face vârsta minimă pentru încorporare şi când a terminat armata s-a angajat ca tehnician veterinar în Dobrogea. Când am ieşit din puşcărie, i-am spus: „Nu pot muri dacă ştiu că tu nu ai o licenţă. Şi, la insistenţele mele, a dat examen la Facultatea de Medicină Veterinară şi a reuşit cu bursă. A terminat şef de promoţie. A fost trimis la specializare în America. După ce s-a întors, Ceauşescu a remarcat că băiatul meu îşi face treaba foarte bine, l-a luat în Bucureşti într-o funcţie importantă în zootehnie.
După Revoluţie, v-aţi reîntâlnit cu vreunul dintre securiştii care v-au anchetat?
Nu m-am întâlnit cu nimeni. Ştiu doar că unul dintre cei care m-au anchetat, un anume Mititelu, a murit într-un accident pe autostradă.
V-a acordat statul român vreo despăgubire pentru toate suferinţele prin care aţi trecut?
Da, mi-a dat o alocaţie cu care mă descurc. Mă mai ajută şi copiii.
V-aţi recuperat terenurile de la Nucşoara confiscate de comunişti?
După 1989 m-am judecat pentru a recupera acele terenuri. Am avut 16 procese la Curtea de Argeş. Am recâştigat pământul pe care l-am avut cu acte de la părinţii mei. Am avut moştenire de la părinţi şi de la bunici – pădure. Am recâştigat-o şi am vândut-o. Şapte ani am avut procese pentru a-mi recupera terenurile confiscate de comunişti. Până la urmă, am câştigat totul. În 1992 am recăpătat şi casa de la Câmpulung care fusese naţionalizată. Apropo de acea casă, după ce a fost naţionalizată, ne-au dat o cameră în stradă şi o cameră în capătul celălalt, iar în camera din mijloc ne-au băgat doi poliţai care stăteau tot timpul în casă la noi ca informatori, să afle tot ce mişcăm. Asta şi pentru că erau unii care spuneau că vin fraţii mei noaptea la noi şi că fac chef cu ei aici. A fost greu, am trecut prin multe chinuri... Sunt mândră că am o nepoată care este director la o companie americană de medicamente din Capitală şi o strănepoată care este elevă premiantă în clasa a XI-a la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti. Sunt mulţumită că las în urma mea oameni care au făcut cinste acestei ţări.
Se încarcă comentariile...
