Drama preotului care a stat în trei dintre cele mai teribile închisori comuniste

Părintele Iulian Stoicescu a fost condamnat în 1960 pentru „uneltire împotriva statului“, pe cînd avea 49 de ani, şi a petrecut patru ani în trei închisori teribile: Uranus, Jilava şi Aiud. Părintele Dumitru Stăniloaie l-a apreciat foarte mult şi spunea despre el că „este un preot de foc“. Citiţi în continuare povestea sa.

Iulian Stoicescu s-a născut la 11 aprilie 1911, la Găneşti, un sat muscelean de deal din comuna argeşeană Pietroşani. Părinţii săi, Ioan şi Maria, au avut nouă copii, cinci băieţi şi patru fete. Iulian Stoicescu a făcut şcoala primară în sat şi apoi opt ani de Seminar la Curtea de Argeş. După seminar, a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar până la hirotonie, a lucrat în cadrul Cancelariei Arhiepiscopiei Bucureştilor.

După căsătoria cu Eugenia Castaian, la 27 august 1939, şi hirotonia ca diacon în septembrie 1939, şi-a început slujirea la mănăstirea Ţigăneşti. După doi ani, în 1941, a primit preoţia şi duhovnicia la biserica „Sf. Ecaterina” din Bucureşti, continuându-şi slujirea la mănăstirea Ţigăneşti. Din 1944 până în 1960, când a fost arestat, a slujit în parohia „Apărătorii Patriei”. Condamnat la nouă ani pentru „uneltire împotriva ordinii statului”, Stoicescu a fost eliberat, cu ultimul lot, în cadrul amnistiei din 1964, după ce a trecut, succesiv, prin închisorile Uranus, Jilava şi Aiud, unde a îndurat chinuri teribile. Împiedicat să revină la vechea parohie, va sluji opt ani la „Mărţişor”.

A slujit 21 de ani la Biserica Flămânda din Bucureşti

În 1972, a fost trimis de Patriarhul Justinian Marina la biserica „Flămânda“, de pe strada Olimpului nr.17 din Bucureşti pentru „restaurarea ei morală şi materială”.

Părintele Iulian Stoicescu a fost un preot normal, de parohie, aşa cum ar trebui să fie toţi preoţii de parohie. Dar normalul în acest caz a ajuns să fie excepţional. Tot rostul vieţii sale, tot dorul a fost să slujească. Slujirea şi-a asumat-o total. Nu a fost vorba numai de a săvârşi cele câteva slujbe prevăzute săptămânal de rânduiala de parohie, ci de a fi cu adevărat Părintele întregii parohii, tot timpul.

Biserica cunoscută sub numele Flămânda, acolo unde preotul Iulian Stoicescu a slujit aproape 21 de ani, având hramul de iarnă Sfântul Haralambie, iar cel de vară Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de breasla croitorilor, este una dintre cele mai intime şi mai curate din Bucureşti, cu adevărat o „casă a lui Dumnezeu”. Parohia Părintelui Iulian a fost mereu dublă: una, cea propriu-zisă, iar alta, cea de inimă, formată din cei ce veneau de departe, din diverse colţuri ale Bucureştilor. ”Preotul Stoicescu a cerut totdeauna enoriaşilor să-şi aducă mai întâi obolul de iubire, şi numai apoi pe cel material. Acesta din urmă, fără cel dintâi, nu are primire. Părintele a fost un mare răbdător, un om care a mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu pentru toate, şi în asta a constat biruinţa lui. A fost supus nu la puţine încercări, între care închisoarea şi ultimii ani de parohie, cei de la Flămânda, care, „într-un fel, au fost mai răi decât închisoarea”. A închis ochii la toate încercările, la toate jignirile, la toate momentele dificile la care a fost supus, întorcând şi celălalt obraz. Nu prea a fost înţeles. El a vrut însă aşa, să rezolve totdeauna diferendurile fără ca celălalt să sufere. A preferat, după sfatul Părinţilor, să acopere cu mantia sa păcatele celui de lângă el”, ne-a precizat profesorul de istorie Constantin Vasilescu, un apropiat al părintelui.

Părintele Stăniloaie despre Iulian Stoicescu: ”Mai bine câţiva preoţi ca el, decât zeci din ceilalţi”

„Părintele Iulian e un preot de foc”, spunea odată Părintele Dumitru Stăniloae – care s-a întîlnit de mai multe ori cu preotul Iulian Stoicescu şi de fiecare dată a fost impresionat de harul acestuia. „Mai bine câţiva preoţi ca el, decât zeci din ceilalţi. Ar schimba faţa oraşului”. Slujirea lui Dumnezeu, în Biserică şi în biserică, era modul său de viaţă. Lucrul acesta trebuie înţeles la modul absolut. Nu vedea alt sens al vieţii sale decât acela de a sluji la altar. Când era încă tânăr paroh, la biserica „Apărătorii Patriei”, făcea Liturghia în fiecare dimineaţă la ora cinci, şi întotdeauna se găseau şi câţiva credincioşi care, înainte să se ducă la lucru, veneau să se roage împreună cu el.

Dar slujirea sa nu se oprea la zidurile bisericii. Nu era nicio separaţie, nicio schismă între viaţa sa în timpul săvârşirii slujbelor şi cea din afara lor. Şi ducea cu el acea concepţie veche şi deplin justificată canonic precum că preotul este responsabil, din punct de vedere spiritual, de întreg teritoriul parohial, că este dator să-şi manifeste asupra lui autoritatea şi asistenţa duhovnicească, fără a avea de dat socoteală nici unor autorităţi civile, ci numai lui Dumnezeu şi Bisericii Lui. Spitale, azile, orfelinate constituiau teritoriul misiunii sale, atât timp cât se aflau în parohia sa, şi nimic nu-l putea împiedica să-şi exercite această misiune, oricât de complicată şi de obositoare ar fi fost ea. Preotul nu era lipsit de un anume sentimentalism, dar el se revărsa totdeauna dintr-un preaplin al iubirii. De pildă, când venea vorba despre părinţii săi din Muscel, totdeauna îl podideau lacrimile şi glasul i se sugruma de emoţie. Viaţa nu l-a cruţat pe Părintele Stoicescu de numeroase suferinţe şi de atâtea lovituri nedrepte. Le purta pe toate cu o răbdare nesfârşită, considerând că îi sunt trimise de Dumnezeu spre încercare şi lămurire.

În 1993, după ce a slujit 54 de ani, Iulian Stoicescu şi-a depus dosarul de pensionare, iar peste doar trei ani, la 30 septembrie 1996, a plecat împăcat la Domnul.