Cum au afectat epidemiile familia Goleştilor, care a dat României doi premieri

Cum au afectat epidemiile familia Goleştilor, care a dat României doi premieri

Conacul Goleştilor, locul unde a trăit una dintre cele mai importante familii de oameni politici din România FOTO: Denis Grigorescu

Familia Goleştilor, una dintre cele mai importante familii de oameni politici din istoria României, a fost afectată în secolul al XIX-lea de mai multe epidemii şi pandemii, de la ciumă şi până la tifos.

Familia Goleştilor a dat unul dintre cei mai apreciaţi cărturari români din secolul al XIX-lea, Dinicu Golescu, şi doi prim-miniştri: Nicolae Golescu şi Ştefan Golescu. 

Camelia Călin, cercetător ştiinţific la Muzeul Goleşti din Ştefăneşti-Argeş, ne-a oferit mai multe detalii despre modul în care epidemiile au afectat familia Goleştilor.

În secolul al XIX-lea, două epidemii crunte de ciumă au făcut prăpăd în Imperiul otoman, între 1812-1819 şi 1835-1838. Parte integrantă a lumii balcano-otomane, spaţiul românesc  nu a fost ferit de acest  flagel, adus pe diverse căi - pe drumurile  de uscat sau apă, comerciale şi militare ale imperiului, purtată de curieri, negustori, pelerini, populaţii transhumante sau nomade, marinari, armate, fugitivi, ş.a. Ciuma a mai izbucnit în spaţiul românesc şi între  anii 1823-1824 şi 1828-1829.

După cum precizează Camelia Călin, în 1834 Zinca (Zoe) Golescu le scrie fiilor ei, Ştefan şi Nicolae, tineri ofiţeri-aghiotanţi în suita domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. În această calitate, aceştia îl urmaseră pe domn la Constantinopol, la ceremonia de investitură de către sultan, însă într-o perioadă în care capitala Imperiului Otoman era devastată de ciumă.

Zinca îi scrie lui Roşculiţă (numele de alint al lui Nicolae Golescu) la 7 iunie 1834, exprimându-şi, în primul rând, bucuria  de a-i şti sănătoşi pe cei doi fii şi informându-i că şi membrii familiei rămaşi în ţară sunt în siguranţă, fără a fi afectaţi de epidemie. Mamă mândră, Zinca Golescu se arată fericită de ridicarea la gradul de maior a celor doi.  Mamă iubitoare şi protectoare, aceasta îi povăţuieşte şi dojeneşte cu tact: „Nicolae, te rog, copilul meu bun, să ai mai multă grijă de tine, să nu ieşi des, sau dacă ieşi, să nu te amesteci printre oamenii care nu iau nicio precauţie pentru a se feri de ciumă. Aminteşte-ţi întotdeauna ce ţi-am zis, acelaşi lucru pe care ţi l-am spus la plecare, aşa că sper că vorbele mele nu vor fi purtate de vânt, fără să facă nicio impresie asupra ta”.

De la Istanbul, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica se întoarce pe la jumătatea lui iulie 1834, oprindu-se în carantină la Giurgiu. Ciuma lovise suita domnească, unul dintre însoţitorii domnului murind pe drum şi fiind îngropat la Varna. Zoe Golescu îi scrie fiului cel mare, Ştefan, exprimându-şi bucuria de a-l şti sănătos şi mărturisind cât de îngrijorată a fost câtă vreme i-a ştiut pe cei doi supuşi riscului de a se îmbolnăvi de ciumă: „I-am adus o mie de mulţumiri lui Dumnezeu că te-a ocrotit şi că te-a readus la tandreţea maternă. Am avut o mie de motive pentru a-mi fi frică de şederea la Constantinopol; această boală contagioasă care domneşte de foarte mult timp mi-a provocat tensiune nervoasă, de câte ori mă gândeam, deşi acum totul s-a terminat (…)”. (3 august 1834).

Dinicu Golescu a murit de holeră

Din 1820, o nouă ameninţare sanitară apare la  nivelul Europei: holera. „Holera este o boală infecţioasă bacteriană, care provoacă deshidratarea rapidă a bolnavului şi pierderea de către acesta a mineralelor din corp. Principala cauză identificată de-a lungul timpului fost apa şi/sau mâncarea contaminată. Mortalitatea a fost mereu mare, aproximativ 85% în primele zile, apoi între 20 şi 70% din numărul celor bolnavi”, spune Camelia Călin.

Dinicu Golescu, unul dintre cei mai mari cărturari români FOTO: Muzeul Goleşti

Prima epidemie de holeră a avut loc între 1817-1824 şi a afectat în primul rând Asia, a doua, catalogată drept pandemie, a cuprins Asia, Europa şi America (1829-1837). Sute de mii de europeni au căzut victime atunci, printre aceştia numărându-se şi Dinicu Golescu, care s-a stins din viaţă la 5 octombrie 1830.

A treia pandemie de holeră a durat din 1846 până în 1860, perioadă în care a cucerit tot mapamondul, numărând multe victime (cca 1 milion numai în Rusia) şi contagiuni repetate. În 1849 când Ştefan şi Nicolae Golescu se aflau în exil, Parisul înregistra cel de-al doilea val de molipsire cu holeră. Felicia Racoviţă, nepoata Zincăi Golescu şi sora Anei Davila, le scrie, la 19 iunie 1849, unchilor aflaţi în exil cu ştiri despre evoluţia situaţiei militare şi politică de la noi şi de la vecini, informând că, dintre soldaţii austrieci de la Orşova, jumătate au dezertat la unguri, jumătate au fost decimaţi de holeră. Nu uită să le dea sfaturi unchilor iubiţi: „Apropo de holeră, nu veţi crede cât de îngrijorată sunt din pricina voastră; de dragul nostru, aveţi grijă de voi, părăsiţi Parisul pentru o vreme, mergeţi şi trăiţi la ţară; ştiţi ce tratament folosim aici, urmaţi-l pe acesta, pentru că ştim mai bine cum să tratăm această boală în Orient decât în altă parte; aveţi întotdeauna ceai de mentă şi extract de mentă pe care îl veţi lua cu zahăr.”

În luna  iulie a aceluiaşi an, Ana Racoviţă scria la Paris fraţilor săi, cărora li se adresa cu Ştefănică şi Roşculiţă, exprimându-şi părerea ca familia ar trebui reunită, doar că acest plan trebuia amânat căci holera bântuia încă Franţa: „Acum, după ştirile pe care le avem, mi se pare că deocamdată nu puteţi să faceţi nimic, deci odihniţi-vă creerul şi corpul pentru câtva timp. În special mama are nevoie de odihnă, dar n'aş dori ca mama sa meargă la Paris câtă vreme este epidemia de holeră. Ar fi bine sa se duca într'un oraş unde nu bântuie aceasta boală.” 

Molima succeda alteia sau unui război, foametea îi afecta cel mai grav pe cei săraci, şi strâmtora traiul celor înstăriţi, chiar şi pe cel al unor familii boiereşti precum cea a Goleştilor.

 

Carol Davila a inventat tinctura antiholerică

 

În acelaşi an 1849, un tânăr doctor, de numai 21 de ani, se distingea în lupta contra epidemiei de holeră în departamentul Maine et Loire din Franţa. Doctorul acesta va face parte, prin căsătorie, din familia Golescu. Numele lui era Carol Davila. La 30 aprilie 1861, Carol Davila s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata lui Dinicu Golescu.

Carol Davila, omul-cheie al modernizării sistemului sanitar din ţara noastră FOTO: Muzeul Goleşti

 

În 1849, tânărul doctor, care era şi un excepţional chimist, a realizat un medicament extrem de eficient în combaterea bolii, doctorie care a intrat în istoria medicinii şi a farmaciei cu denumirea de Picăturile lui Davila (sau tinctura antiholerică). Ajuns în Ţara Românească în 1853, Carol Davila va deveni omul cheie al modernizării sistemului sanitar.

În timpul ocupaţiei otomane din vremea Războiului Crimeei, Carol Davila este solicitat de comandamentul turcesc să combată holera apărută în rândul soldaţilor. Face acest lucru cu aceeaşi rigoare şi excelenţă care îl caracterizau, ceea ce i-a adus titlul de hechim bey/ hakîm/ Hakīm  bey- medic şef, om înţelept, doctor şi medalia ordinului Medgidia/ Medjidie/ Mecidiye Nişanı (în turcă). Ordinul a fost instituit în 1851 de către sultanul Abdulmecid pentru a-i răsplăti pe străinii care veneau în ajutorul armatei otomane.

 

Nepoata lui Dinicu Golescu, ucisă de tifos la 20 de ani

 

În corespondenţa familiei Golescu, tifosul este menţionat pentru prima dată de către Ana Golescu Racoviţă (alintată Leliţa Anica sau Bunicica), fiica lui Dinicu Golescu. În iulie 1849, aceasta îi scria fratelui său Ştefan, care se afla în exil la Paris, după eşecul revoluţiei de la 1848: „Pe lângă toate bunătăţile pe care ni le aduc ruşii, mai este şi armata lor molipsită de boala numită tifos şi mor cu sutele.”

Trei ani mai târziu, tifosul o loveşte năprasnic pe Leliţa Anica, şi nu doar pe ea, ci întreaga familie, căci Goleştii erau uniţi, fericirea sau necazul unuia se resimţea puternic în sufletele tuturor, oriunde s-ar fi aflat. În 1852, Alexandrina (alias Luţica), nepoata lui Dinicu Golescu cea de-a patra fiică a Anei şi a lui Alexandru Racoviţă, se îmbolnăveşte la 20 de ani de tifos pe când îngrijea sătenii bolnavi de la Goleşti. Două scrisori ale cumnatului său, Effingham Grant, ne poartă la conacul din Goleşti ce, în perioada mai-iunie 1852, era dominat de o atmosferă de spaimă, grijă, neputinţă, durere în faţa unei boli care le răpea una dintre cele mai iubite fete din neam. La 3 iunie 1852, Effingham Grant îi scria lui Ştefan Golescu aflat la Paris, dându-i vestea îmbolnăvirii Luţicăi, spunându-i că au trimis un medic de la Bucureşti şi, cu toate că fata era inconştientă şi delira, aveau totuşi speranţe în salvarea ei. Ceea ce încă nu aflase Grant era că mult iubita cumnată murise cu doar o zi mai devreme, dar vestea cea tristă nu ajunsese încă la familia din Bucureşti. La Paris, la unchii exilaţi, ştirea decesului ajunge şi mai târziu, tot printr-o scrisoare semnată de Grant şi datată 15 iunie.

„Întreaga familie era cuprinsă de tristeţe, iar pentru bunica Zinca Golescu şi pentru părinţii ei exista un singur mod de a se consola, prin credinţa în Dumnezeu şi bunătatea lui, ceea ce le dădea speranţa că sufletul cel bun al Luţicăi se odihnea în cer, alături de îngeri”, spune cercetătorul Camelia Călin.

 

Trei strănepoţi ai Zincăi Golescu au avut febră tifoidă

 

În revoluţionarul, dar zbuciumatul secol XIX, o altă boală infecţioasă - febra tifoidă -  era prilej de mare îngrijorare. Nu trebuie confundată cu tifosul, cele două maladii fiind provocate de bacterii diferite. Evoluţia bolii este caracterizată prin creşterea treptată a febrei, dureri abdominale, constipaţie şi bradicardie relativă (scăderea pulsului). Netratată, boala poate fi mortală.

În scrisorile Goleştilor, episoade de febră sunt descrise deseori afectând atât familia boierească, cât şi servitorii, însă într-un singur caz avem o identificare exactă a unei episod de febră tifoidă. În 1859, Zinca Golescu povesteşte momentele teribile prin care a trecut având în casa de la Goleşti-Argeş trei strănepoţi bolnavi, dintre copiii nepoatei sale, Zoe Grant care se afla la Bucureşti, fără a bănui pericolul şi aşteptând să dea naştere unui alt membru al familiei. La conac trei dintre copii se îmbolnăvesc de „groaznica febră tifoidă” care bântuia de ceva ani prin zonă. Primele zile după debutul bolii au fost trăite cu „o îngrijorare greu de exprimat”, căci febra mare însoţită de convulsii punea în mare pericol viaţa copiilor, în special a micului Toto, pentru a cărui viaţă doctorul englez Mawer, adus de la Bucureşti, nu putea da asigurări de supravieţuire. "Din fericire, la 11 august 1959, când Zinca Golescu îi scria fiului său Ştefan Golescu, cei trei copii erau în afara pericolului, într-o convalescenţă ce dura obligatoriu 40 de zile, timp în care bolnavii erau cât mai feriţi astfel încât să nu existe posibilitatea unei reinfectări", adaugă cercetătorul Camelia Călin.

Vă mai recomandăm şi:

Judeţul care a dat României cei mai mulţi prim-miniştri. Opt politicieni au ajuns în fruntea guvernului de-a lungul timpului

 

Povestea lui Radu Golescu, unul dintre marii actori ai Revoluţiei de la 1848

 

 

 

 

 

 

 


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările