Constantin Cantemir, de la mercenar în armata polonă la domnitor al Moldovei. Povestea puţin ştiută a tatălui lui Dimitrie Cantemir

Constantin Cantemir a condus Moldova opt ani FOTO: moldoveni.md

Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei între 1685 şi 1593 şi tatăl mult mai cunoscutului Dimitrie Cantemir, a avut o carieră demnă de un roman, lucrând inclusiv ca mercenar pentru doi regi ai Poloniei şi fiind prieten cu Suleyman-Paşa.

Născut pe 8 noiembrie 1612 în satul Silişteni din comuna argeşeană Lunca Corbului. Rămânând fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tânărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă unde s-a aflat în serviciu la doi regi şi anume Vladislav şi Jan Cazimir. Constantin Cantemir s-a evidenţiat în armata polonă în bătăliile cu suedezii. În Polonia a făcut cunoştinţă cu Langlois Francois (gravor francez), care l-a găzduit pe Cantemir la Paris în perioada 1643- ianuarie 1648. În 1660, odată cu încheierea păcii de la Oliva, Constantin Cantemir este lăsat la vatră din armată. În acelaşi an îl găsim în funcţia de ceauş spătăresc la curtea domnului muntean Grigore Ghica. După ce în 1664 acesta pierde tronul, Cantemir revine în Ţara Moldovei pe timpul lui Eustratie Dabija, unde obţine dregătorii importante. Acest domn îl cinsteşte întâi cu isprăvnicia Codrului, adică obţine funcţia de comandant al oştilor din Codrul Tigheciului, ce avea misiunea, fiind în faţa Bugeacului, să respingă incursiunile tătarilor în Moldova. Tot în această perioadă, C. Cantemir se căsătoreşte cu Ruxanda Gane. Din acest mariaj se naşte Ruxanda. Dar peste trei ani consoarta pleacă în lumea celor drepţi. În 1668 o ia de soţie pe Ana Bantâş, cu care va avea doi copii, pe Antioh şi Dimitrie. Prin această ultimă căsnicie Constantin se înrudea cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, precum şi cu domnii Eustratie Dabija şi Gheorghe Duca. De asemenea, în istorie este menţionat că adunând la averea sa zestrea însemnată a soţiilor sale el a devenit unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Ţării Moldovei.

Fidel Imperiului Otoman, opozant al domniilor fanariote

Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: mai întâi vornic de Bârlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684). Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Iar această opoziţie faţă de fanarioţi a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, de a-l susţine pe Cantemir la domnie. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino. De altfel era în vârstă şi nu mai avea mult de trăit, dar prin intermediul lui, cu o reputaţie înaltă la Poartă, se putea scăpa de domniile fanariote. Având relaţii bune cu Suleyman-Paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întâlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi. Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice. Însă, la 15/25 iunie 1685, după unele surse la Babadag, după altele la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei.

A obţinut de la Imperiul Habsburgic garantarea domniei ereditare familiei Cantemir

Primii ani de domnie ai lui Constantin Cantemir marcaţi de rivalitatea turco-polonă. Ţara era bântuită şi pustiită de tâlhari. Boierimea era împărţită. Un pas spre împăcare a fost îmbunătăţirea relaţiilor cu Miron Costin, care se afla în Regatul Polon. Cronicarul este numit staroste de Putna, iar fiica domnului, domniţa Safta, se căsătoreşte cu Pătraşcu cămăraşul, fiul lui Miron Costin. Velicico Costin, fratele lui Miron, este făcut hatman. Pentru a stârpi tâlhăria, Cantemir stabileşte pedepse drastice: Nicolae Costin scrie „că tâlharii erau arşi şi tăiaţi de vii în patru bucăţi”. În toamna lui 1685 polonezii au trecut Nistrul şi au ajuns până la Baia şi Iaşi. Însă lângă Boian armata turcilor, tătarilor şi moldovenilor i-a bătut pe polonezii conduşi de hatmanul Ioan Jablonewski. Regele Sobieski organizează, în 1686, o nouă invazie contra Moldovei, cu scopul de a-l urca pe tron pe Ştefan Petriceicu. Leşii, în alianţă cu cazacii, au ocupat Iaşul, unde au fost întâlniţi de mitropolitul Dosoftei. Armata domnului moldovean, ajutat de tătari, reuşeşte în octombrie al aceluiaşi an, să-i facă pe polonezi să se retragă peste Nistru. În pofida victoriilor repurtate de Liga Sfântă asupra Imperiului Otoman, Constantin Cantemir rămâne fidel turcilor. Totuşi, la 5/15 februarie 1690 la Sibiu a fost încheiat un tratat din 5 articole între domnul Moldovei şi împăratul habsburgic. Clauzele acestui document prevedeau garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. În schimb, Moldova era obligată să le plătească imperialilor un tribut de 50.000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: „Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte”.

Unul dintre puţinii domni care şi-au păstrat tronul până la moarte

Victoriile militare ale turcilor din anul 1690 au zdruncinat atât relativa stabilitate internă, cât şi pe cea externă. În pofida înţelegerii încheiate cu Şerban Cantacuzino, C. Cantemir a promovat la posturi cheie reprezentanţi ai familiei Ruseteştilor. Astfel, noul domn al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, cheamă la el pe o parte din boierii moldoveni pentru ca împreună să pună domn în Moldova pe Velicico Costin. În anul 1691 a urmat o nouă campanie a oastei polone asupra Moldovei, care şi-a stabilit la Suceava, Neamţ şi Soroca garnizoane. Între timp Cantemir îl numeşte pe Manolache Ruset staroste de Putna, în locul lui Miron Costin. Fratele acestuia din urmă, Velicico, a fost înlocuit cu Lupu Bogdan. Totuşi, Velicico a devenit mare vornic al Ţării de Jos. Pe plan extern, în această perioadă, domnul se strădui să uneltească împotriva lui Constantin Brâncoveanu, chemându-i pe boierii munteni să meargă la Poartă pentru a-şi „pârî” domnul. Cu ajutor turcesc el încerca să elibereze cetatea Sorocii, unde, în 1691, polonezii i-au lăsat pe cazaci. Dar încercarea a fost zadarnică. Dimitrie Cantemir arată că spre toamna anului 1692 starea sănătăţii tatălui său se agravase. La 16 martie 1693, Constantin Cantemir îşi dă obştescul sfârşit. Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat tronul până la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator. Până şi Nicolae Costin recunoaşte că domnul era „foarte viteaz, bun, iară la fire blând şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mânie întâi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”. În timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.