Când devin copiii sfidători şi isterici şi cum trebuie să gestioneze părinţii crizele de nervi ale celor mici

Când devin copiii sfidători şi isterici şi cum trebuie să gestioneze părinţii crizele de nervi ale celor mici

Copiii cu tulburarea de opoziţie au dificultăţi în a respecta regulile, plâng sau urlă când nu primesc ceea ce cer, îi enervează pe ceilalţi, de multe ori chiar intenţionat, sunt agresivi şi nu-şi asumă propriile greşeli, învinovăţindu-i pe ceilalţi şi, în consecinţă, se află într-un continuu conflict cu cei din jur. Deşi foarte la îndemână, pedepsirea sau retragerea afecţiunii faţă de aceşti copii nu este o soluţie, spun psihologii.

“Tulburarea de tip opoziţie-sfidare face parte din categoria tulburărilor de comportament disruptiv, tulburări care debutează în perioada copilăriei şi adolescenţei. Un copil cu o astfel de problemă afişează constant un model de comportament necooperant, sfidător şi ostil faţă de autoritate (părinţi, profesori, etc.) comportament ce afectează semnificativ funcţionarea acestuia în plan academic, social şi familial”, explică, pentru Adevărul, psihologul Ionuţ Ghiugan.
 
Copiii cu astfel de tulburări au frecvent crize de furie, au o toleranţă scăzută la frustrare, sunt încăpăţânaţi, veşnic nemulţumiţi de ceea ce li se oferă şi puşi mereu pe haţă. 
 
“Acest comportament de tip furios şi provocator se manifestă pe o durata de cel puţin 6 luni în interacţiunile sociale ale copilului cu mai multe persoane şi este definit prin câteva caracteristici. Copilul este adesea supărat şi iritabil. Îşi pierde cumpătul, este sensibil la frustrare şi plin de resentimente. Este argumentativ, comentează şi critică decizia autorităţii. Susţine adesea lipsa de valoare sau inutilitatea regulior şi normelor, le sfidează în mod deschis şi refuză în mod activ să le urmeze. Îi acuză pe ceilalţi pentru greşelile sau comportamentul său neadecvat. În mod constant îi deranjează pe ceilalţi şi este răzbunător şi plin de ură atunci când comportamentul său este corectat adaptativ”, mai spune renumitul psiholog.
 
La vârste mici, aceste comportamente sunt, în general, fireşti, considerate ca aparţinând crizei de opoziţie fiziologice. Deşi adulţii percep aceste crize ca fiind strategii manipulatoare ale copilulului de a-şi atinge scopurile, ele n-ar trebui privite în felul acesta, spun specialiştii, ci, mai degrabă, ar trebui considerate drept manifestarea unor nevoi de descoperire şi afirmare ale copilului.
“Comportamentul de opoziţie reprezintă o reacţie normală a copilului atunci când se manifestă ocazional, în anumite etape ale dezvoltării. Copiii, în perioada preşcolară (3-5 ani), prezintă comportamente de opoziţie fără însă că aceste manifestări problematice să caracterizeze tiparul de relaţie copil-adult: crize de furie intense, comportamete agresive (ţipă, plânge nervos, loveşte, aruncă cu obiecte, etc) sau provocatoare (refuz direct: <<nu vreau>>, <<nu fac>>, <<nu>>). Copiii la aceste vârste, în mod firesc, au dificultăţi în a-şi exprima emoţiile şi sentimentele pentru că nu au învăţat încă să identifice corect stările afective şi să le stăpânească. De asemenea, la vârsta adolescenţei, comportamentul necooperant şi provocator este frecvent întâlnit fiind o expresie a nevoii de afirmare a identităţii şi propriei personalităţi, specifică stadiului de dezvoltare”, mai spune Ionuţ Ghiugan. 
Cauzele tulburării de opoziţie
 
Predispozitia pentru tulburarea de opoziţie se moşteneşte, spun specialiştii. Apoi, factorii sociali (precum saracia, problemele familiale, etc.)  au şi ei un rol în apariţia acestor tulburări.
   
“O familie disfuncţională, un părinte cu istoric de boli mintale sau abuz de substanţe, un stil parental neadaptativ (pedeapsa fizică, critică, disciplină inconsecvenţă, lipsa monitorizării parentale) sunt factori importanţi care pot conduce la apariţia acestui comportament de opoziţie şi, mai târaziu, la comportamente antisociale. De asemenea, instabilitatea familiei, separarea părinţilor sau divorţul pot contribui semnificativ la dezvoltarea comportamentului de opoziţie şi sfidare. 
 
Cum se poate interveni în astfel de situaţii
 
O atitudine critică, fără afectivitate,  dură, iritată şi intolerantă din partea părinţilor în faţa unui astfel de comportament al copilului nu va face decât să acutizeze manifestările de opoziţie. Pe de altă parte, nici o permisivitate exagerată sau o lipsă de autoritate din partea părinţilor nu sunt soluţii pentru copiii cu astfel de tulburări. Şi, atunci, cum trebuie abordată de părinţi tulburarea copilului?
 
“Pentru a gestiona eficient un astfel de comportament problemă, părinţii au nevoie de ajutor din partea unui psiholog specialist. În multe situaţii, reacţiile copilului sunt interpretate şi tratate neadecvat de către părinţi. Copilul primeşte etichete negative (copil rău, obraznic, neascultător), este criticat sau pedepsit sever sau îi este retrasă afecţiunea pentru o anumită perioadă de timp. Toate aceste reacţii nu rezolvă problema ci amplifică manifestările prin validarea unei imagine de sine negative a copilului. Lipsa de autoritate sau permisivitatea exagerată nu invalidează direct copilul, dar recunoaşte ca normal un comportament neadaptativ ce poate fi astfel adoptat ca model de copil”, mai spune specialistul.
 
Atunci când părinţii se simt depăşiţi de aceste comportamente ale copilului, cea mai bună soluţie devine consultarea unui specialist.
 
“Psihoeducatia părinţilor şi psihoterapia de familie ajută părinţii şi copilul să înveţe să gestioneze adecvat şi flexibil comportamentul problemă, să îmbunătăţească comunicarea şi înţelegerea reciprocă”, mai spune psihologul Ionuţ Ghiugan.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: