Aventura americană a caricaturistului Bogdan Petry: „În prima lună am câştigat 5.000 de dolari“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Caricaturistul şi graficianul Bogdan Petry are 52 de ani
Caricaturistul şi graficianul Bogdan Petry are 52 de ani

Caricaturistul Bogdan Petry povesteşte pentru Adevărul despre experienţa americană câştigată prin loteria vizelor, dar şi despre ce a urmat după întoarcerea în România

Deseneză de la vârsta de doi ani. „Am o dorinţă greu de stăpânit să desenez. O dorinţă esenţială, când vrei să ajungi pe anumite culmi ale succesului. Am început prin a desena tot felul de broscuţe şi alte animăluţe, cocoşi, găini şi alte păsărele, iar tatăl meu m-a încurajat în direcţia aceasta, pentru că a avut o încredere foarte mare în mine. A simţit că am acel ceva necesar pentru a ajunge un bun desenator. Asta a contat foarte mult, pentru că pe copil e bine să-l încurajezi. A fost şi un bun îndrumător, deşi nu s-a ţinut neapărat e capul meu... Îmi explica şi-mi atrăgea atenţia asupra anumitor erori pe care le făceam. În afară de asta, noi chiar venim dintr-o familie de graficieni”, explică, pentru Adevărul, caricaturistul Bogdan Petry.

Artistul este fiul profesorului şi pictorului muscelean Marian Petry.

„Din partea tatălui, străbunicul meu, Wilhelm, pe care nu l-am prins, pentru că a murit la 49 de ani, a fost litograf. Litografia e o tehnică a gravurii, de desen pe piatră... La vremea aceea, fotografia era un lux şi se mergea foarte mult pe litografie. Făceau felicitări, ilustraţii etc. Stră-străbunicul meu era şi el tot litograf, venit din Germania. Din partea mamei, pot spune că este moştenire de la fratele ei, desenator şi profesor de desen, foarte talentat, iar, ca origine, din partea mamei, venim dintr-o familie de staroveni -acei pictori de biserici, cu barbă, care au părăsit Rusia când s-a făcut Reforma şi ţarul Rusiei a interzis ruşilor să mai poarte barbă. Au venit aici odată cu alţi ruşi bărboşi care au refuzat să renunţe la bărbile lor. Străbunii mei s-au dus în Moldova de Nord şi au rămas acolo, iar tradiţia lor picturală au dat-o mai departe nepoţilor. Practic, sunt două filoane... S-au strâns aceste date genetice  bune pentru mine. Este un soi de breaslă. Poţi să fii un desenator bun şi fără să ai un asemenea background, dar eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că-l am şi mă avantajează”, spune Bogdan Petry.

Loteria Vizelor l-a dus în America 

Încă de la începuturile maturizării sale artistice a colaborat cu reviste de umor. Mai exact, cu aproape toate care au existat în vremea adolescenţei sale: „Urzica”, „Papagal”, „Şopârla”, iar mai târziu, „Maxim” etc. A plecat în Statele Unite ale Americii pe la sfârşitul anilor ´90, prin Loteria Vizelor. Pentru că în România devenise deja un nume, alegerea n-a fost deloc uşoară.

„Odată cu plecarea mea în America am pierdut un tren important în România, dar m-am suit în altul, n-am rămas pe jos. Experienţa americană a fost extrem de importantă pentru mine şi nu regret. Am fost, practic, emigrant, la fel cum au fost şi Charlie Chaplin, în zilele lui. Am avut şansa, norocul – nu ştiu cât a fost de noroc – să câştig Loteria Vizelor, dar am fost surprins de chestia asta, fiindcă particiasem mai mult formal, ca să testez cât de adevărată e această loterie. A fost adevărată. Nu ştiu care au fost criteriile de selecţie, dar cu siguranţă au fost unele... Am ajuns să fiu selecţionat, dar a fost foarte greu, pentru că una este să te gândeşti că pleci pe Lună şi alta să te duci pe Lună, nu? Experienţa virtuală e una, cea reală e alta. În clipa în care am văzut că pot pleca, aproape că mă răzgândisem. Dar m-am îmbarcat împreună cu soţia şi am plecat”, mai spune artistul.

A fost un noroc şi un nenoroc în acelaşi timp, pentru că, la acel moment a lăsat în urmă o lume care tocmai îl primea cu entuziasm.

„Spun că am pierdut un tren pentru că în acea perioadă se lansa şi Marcel Pavel, câmpulungean şi muscelean, ca mine. În perioada aia eram invitat pe la televiziuni, ceea ce era mare lucru, pentru că însemna o metodă de a ieşi din anonimat şi de a fi cunoscut. Noi, artiştii, avem nevoie de asta, altfel, tot demersul artistic arde ca o flacără în neant. Şi, într-adevăr, alegând America, s-a dus această oportunitate, foarte importantă, pentru că deja, la vremea aceea, după emisiunile la care participasem, începuseră oamenii să mă oprească pe stradă...”, mai spune artistul. 

„Am fost singurul în geanta căruia nu s-a uitat. M-am simţit jignit pe moment”

Aventura americană a început în însorita Californie, cu doriţa de a abandona definitiv ţinutul pe care oricine altcineva l-ar fi considerat o binecuvântare. 

„Nici clima nu-mi plăcea şi nici faptul că trebuia să mă deplasez mult cu autobuzul. Am ales Oregonul, ceva mai sus. Am mers o zi şi o noapte cu un autobuz într-o poziţie yoga, pentru că în faţa mea stătea un fermier cu scaunul pe spate, întins până în gura mea, ca să spun aşa, şi, de frică să nu-l deranjez şi să scoată vreun pistol, n-am zis nimic, deşi m-a chinuit foarte tare drumul ăsta. Apoi, s-a mai petrecut un eveniment pe care trebuie să-l menţionez, pentru că m-a marcat şi nu i-am găsit răspunsul nici până în ziua de azi. La un moment dat, pe la jumătatea distanţei, într-un oraş cu puternică tradiţie western, la miezul nopţii, autobuzul s-a oprit într-o autogară şi am fost invitaţi să ne dăm jos cu toţii. Mi-amintesc că era cam ora două noaptea, nu prea aveam chef să mă dau jos din maşină, dar asta a fost cerinţa. La un moment dat, au apărut nişte poliţişti cu nişte câini, care au început să verifice atobuzul şi vecinătatea lui. Probabil căutau ceva, droguri, bănuiesc, nu ştiu... După ce s-a încheiat această procedură, ne-am urcat în maşină, crezând că o să plecăm. Nu s-a întâmplat asta. S-au suit doi gealaţi, unul negru, altul alb. Negrul a stat în faţa uşii, ca să nu iasă nimeni, iar celălalt, se plimba printre rânduri şi, după ce se legitima, căuta în bagajele fiecărui ocupant. Fireşte că ştiam că o să ajungă şi la noi şi-mi pregătisem geanta, ca să le-o prezint. Când a ajuns în dreptul meu, s-a uitat la mine şi a zis: „O, no, no! It’s OK! Am rămas surprins. Am fost singurul din autobuz în geata căruia nu s-a uitat. M-am simţit jignit pe moment, apoi derutat. Nici până în ziua de azi nu mi-am dat seama ce l-a determinat să nu mă caute în geantă”, mai povesteşte Bogdan Petry.

Şi-au continuat caravana personală către Portland, unde trebuia să-i aştepte o rudă a soţiei. „Când a ajuns acolo, încărcaţi cu bagaje, ca Pink Floyd în concert, am constatat că nu ne aştepta nimeni. Am luat un taxi, condus de un arab, care, efectiv, ne-a învârtit aiurea de vreo cinci ori, până când m-am prins că mergem în cerc... Au urmat instalarea şi căutările. Am aplicat pentru mai multe job-uri, inclusiv în market-uri – mă gândeam să aranjez vitrine, ceva, pentru că trebuia să-mi asigur traiul acolo, căci aveam la noi o sumă limitată. Am lăsat orgoliul la o parte şi am depus amândoi cereri, inclusiv la pizzerie, soţia mea, atunci, fiind arhitect. Am depus, printre altele şi la ziarul „The Oregonian”. Aşteptam să primim o veste de undeva. De la market-urile astea n-am primit nimic şi abia apoi am aflat de ce, fiindcă noi, când am completat acele formulare de angajare, am fost sinceri şi am scris că avem studii superioare. Ori ei pe astfel de posturi angajează numai oameni care n-au astfel de studii. A fost, probabil, mai bine, fiindcă o astfel de slujbă ne-ar fi plafonat, cred eu...”, mărturiseşte Bogdan Petry. 

„Aveam sentimentul că sunt Robert de Niro”

A avut şansa să-şi găsească un job aşa cum şi-l dorea în mai puţin de o lună după depunerea unei scrisori de intenţie către publicaţia „The Oregonian”.

„Sunau, pe atunci, telefoanele de la „The Oregonian”, pentru a te determina să te abonezi la ziar. Eu aşteptam, în acelaşi timp, şi telefonul miraculos care mi-ar fi salvat şederea mea acolo, în America. După trei săptămâni l-am primit, dar credeam că e din nou vorba de o ofertă de abonament. Mă căuta un redactor al revistei, care citise scrisoarea mea pe care eu o însoţisem şi de nişte desene de-ale mele, deşi acolo nu se practică acest lucru. Eu m-am gândit, totuşi, că e necesar, fiind vorba de grafică, să bag şi un desen, să-i ispitesc un pic. Chestia asta a fost de bun augur, pentru că m-au chemat... Eu, între timp, mai făcusem câteva desene cu personaje de-ale lor şi aveam deja o mapă consistentă. Am ajuns acolo îmbrăcat în costum şi destul de stresat. Am ajuns în faţa unei clădiri păzite de două rânduri de poliţişti. A venit un redactor înalt şi amabil, m-a dus în redacţie şi m-a prezentat celorlalţi. Aveam sentimetul că sunt Robert de Niro. Se purtau extrem de frumos şi aşa s-au purtat tot timpul cât am lucrat la ei, până când am plecat din America. Eram probabil foarte exotic pentru ei, nu-mi dau seama. Între timp, mă contactase şi ziarul concurent de acolo, care mi-a făcut propunerea să colaborez şi cu ei. Mie nu mi se părea că n-ar fi vreo problemă. Am aflat apoi că nu pot lucra în paralel la amândouă. A fost, totuşi, o mică bătaie pe mine, care mi s-a părut interesantă”, mai spune artistul.

În prima lună a câştigat 5.000 de dolari

America, ţara tuturor posibilităţilor, îi oferea lui Bogdan Petry, un imigrant abia sosit pe pământul făgăduinţei, o remuneraţie consistentă chiar şi pentru un artist american. 

„Când mi-am negociat salariul cu The Oregonian m-au întrebat dacă am şcoală, pregătire în sensul ăsta: le-am spus că la mine în ţară sunt un caricaturist cunoscut, probabil s-au şi interesat, dar n-am propus, personal, nicio sumă. Mi-au zis că pentru desene alb-negru, mă plătesc cu 500 de dolari (un desen sau două) şi 1.000-2.000 de dolari pentru o cantitate de două-trei desene, color. Eu am zis ok. Nu ştiam care sunt tarifele lor, acolo. Abia târziu am descoperit că mi-au dat o sumă foarte bună, mai ales că acolo, graficienii sunt plătiţi mai prost. A fost foarte bine pentru un emigrant. În prima lună am câştigat 5.000 de dolari. Par mulţi pentru noi, dar acolo nu sunt chiar aşa de mulţi, deşi faci o grămadă de lucruri cu ei. M-am dus şi mi-am cumpărat primul meu computer, prima mea impimantă, toate device-urile necesare, pentru că la vremea aceea eu desenam tradiţional, pe hârtie. Exact în perioada aia m-am spurcat, ca să zic aşa la desenul digital şi pot spune că sunt unul dintre pionierii desenului digital din România. Chiar şi acum sunt foarte puţini care desenează digital. Mi-am cumpărat atunci primul meu program digital şi habar n-aveam cum se deschide computerul ăla.Până la urmă m-am familiarizat cu ele, deşi atunci nu erau atât de multe tutoriale, ca acum, iar Google era la început. În America, spre exemplu, era un motor de căutare Mamma, mai bun decât Google”, mai spune Bogdan Petry.

 "Un amărât de emigrant avea desenele pe prima pagină într-o publicaţie din vitrina unei librării'

Revenind la experienţa de peste Ocean, chiar dacă a fost unul dintre norocoşii care şi-au găsit repede o slujbă decentă, a simţit de multe ori impulsul de a abandona visul american.

„Aş vrea să povestesc un lucru care ar putea să sune aşa, ca o îngâmfare, dar nu este. Când ajungi într-o ţară unde sunt milioane de locuitori, ai o senzaţie de pierdere. Totul e foarte puternic şi la un moment dat te loveşte o stare de anxietate pe care e greu să o descriu, dar pe care o trăiesc toţi cei care pleacă în alte ţări şi stau acolo până când se adaptează. Este un moment foarte, foarte dificil pentru unii, de netrecut, fiindcă trebuie să ai o anumită dârzenie ca să depăşeşti asta. Aveam şi eu angoasele astea. Se întâmpla ca într-o zi să fiu cu un amic român şi, plimbându-mă cu el, aveam senzaţia că sunt pierdut într-un ocean. Întrebarea care mi-a venit atunci în minte a fost: <<Ce caut eu aici?>>. Iar în clipa în care îţi pui întrebarea asta, nu e bine. În clipa aia, Dumnezeu a vrut să văd ceva. Uitându-mă peste drum de magazinul unde eram, se vedea o librărie mare, în care erau tot felul de cărţi şi secţiunea de reviste şi ziare. Am văzut ziarul acesta, The Oregonian, cu lucrările mele pe pagina de sus, unde făcusem tot felul de desene. Era foarte vizibilă. Atunci, am avut o stare, aşa, de orgoliu, pentru că mi-am dat seama că am reuşit. Era o victorie. Un amărât de emigrant avea desenele pe prima pagină într-o publicaţie din vitrina unei librării. Atunci, m-am liniştit. E o victorie, mai ales că la americani e foarte greu să găseşti un job. Am fost foarte norocos, nu mă pot plânge. Şi apoi a fost o experienţă nemaipomenită, de care nu-mi pare rău, deşi am pierdut acel tren: trenul românesc”, mai spune artistul.

După un an se întorcea acasă, în România, dar nu neapărat cu gândul de a rămâne definitiv aici, ci luând în calcul întoarcerea în SUA.

„Când m-am întors, am nimerit într-un context mai nefavorabil, în care pentru a deveni cunoscut trebuie să plăteşti nişte bani. Realizatori importanţi de televiziune, care au lansat oameni pe piaţa aceasta, mediatică, mi-au confirmat că mulţi dintre cei care sunt la televizor îşi plătesc apariţiile. Am descoperit că la noi s-a creat un soi de mafie mediatică. Mă puteam reîntoarce în America, pentru că luasem deja Green-card-ul, un soi de buletin care-ţi permite să stai în America, fără să aştepţi cei cinci ani pentru viză. Puteai anunţa că pleci pentru o vreme, dar că te întorci. Noi plecasem de acolo cu puţin timp înainte de atentatul din 11 septembrie, de la WTC, cu gândul să ne întoarcem. Dar tocmai nebunia aceea de după căderea turnurilor ne-a făcut să ne hotărâm să nu ne mai întoarcem, mai ales că devenise şi foarte dificil. Nu mai puteai să ajungi la ambasada americană din Bucureşti, unde erau tot felul de baricade, o întreagă nebunie. Atunci am renunţat să mai plec. Nu regret foarte mult, dar nici nu pot spune că sunt încântat de alegere“.

„Eu am fost sentimental, ca de obicei“

A urmat adaptarea la experienţa românească. A colaborat cu National Geografic, Pro Sport, Maxim şi Academia Caţavencu. Cea mai grea încercare a fost chiar momentul ruperii Academiei, când, la momentul în care aripa tânără a redacţiei a optat pe viitorul proiect Kamikaze, Bogdan Petry a ales să rămână de partea veteranilor şi, mai târziu, de partea noului brand Caţavencii.

Caricaturistul Bogdan Petry, despre cum l-a transformat experienţa americană într-unul dintre pionierii desenului digital din România
Caricaturistul Bogdan Petry, despre cum l-a transformat experienţa americană într-unul dintre pionierii desenului digital din România

"Ca artist, în România nu prea o duci bine"

Cele două fetiţe ale sale îi calcă pe urmă, iar Bogdan Petry promite că le va încuraja în această direcţie, chiar dacă el însuşi crede că nu se merită să faci artă în România.

„Sunt extrem de talentate amândouă. Desenează intens de la cinci ani. Desenele sunt nemaipomenite. Am urmat reţeta tatălui meu, le-am încurajat şi le încurajez în continuare şi intenţionez ca anul ăsta să le fac şi lor un mic perete în expoziţia mea anuală de la Câmpulung. Mi-aş dori să urmze Liceul Toniţa, unde am abslvit şi eu. Mă bucur dacă vor merge pe calea asta, deşi ca artist, în România nu prea o duci bine. Eşti, cumva, la limita sărăciei, aş putea spune, pentru că sunt anumite forţe care lucrează cumva în tandem şi creează nişte preţuri minimale şi foarte dezavantajoase pentru noi, artiştii. Este o inadvertenţă între ofertă şi cerere şi atunci trebuie să te lupţi mult pentru a reuşi să supravieţuieşti. Chiar dacă în ultimii ani, fotografia a câştigat mult teren în faţa desenului, rămân la părerea că arta ar trebui să fie cea care să primeze. Dacă ar trebui să încurajez pe cineva să urmeze arta în România, cred că mai degrabă l-aş descuraja, pentru că nu merită. Cred că aşa se şi explică dispariţia valorilor în zona de grafică”, încheie artistul.

Piteşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite