Acasă la Eugen Chirca, unul dintre partizanii grupării Arnăuţoiu: „La Jilava eram 140 de deţinuţi într-o cameră. La Piteşti am primit cele mai crunte bătăi“

Eugen Chirca, în faţa casei FOTO DENIS GRIGORESCU

Între 1949 şi 1958, în comuna argeşeană Nucşoara a fost organizată cea mai puternică şi lungă rezistenţă anticomunistă din Europa. Cei care au luptat împotriva regimului comunist au fost conduşi de fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu. Printre ultimii supravieţuitori se numără şi Eugen Chirca (86 de ani).

Un drum până în Nucşoara, comuna-simbol a rezistenţei anticomuniste, este o experienţă specială, ce are parcă şi ceva iniţiatic în ea. Ca să ajungi la Nucşoara, treci mai întâi prin Corbi, o altă comună cu peisaje superbe şi oameni speciali, comună ce a dat mai mulţi partizani mişcării de rezistenţă.

De cum părăseşti comuna Corbi şi intri în Nucşoara, peisajul se schimbă gradual. Drumul începe să urce cu curbe line mărginite de multă verdeaţă şi de case frumoase, dar fără nimic ostentativ. Locul are o încărcătură specială.

Urmează să mă întâlnesc aici cu profesorul Constantin Berevoianu, cel care este şi directorul Şcolii „Toma Arnăuţoiu“ din Nucşoara. Extrem de pasionat de mişcarea de rezistenţă anticomunistă de aici, profesorul Berevoianu este un specialist în domeniu. În plus, spre lauda sa, predă de trei ani elevilor de clasa a VIII-a un curs privind mişcarea de rezistenţă.

Îl caut pe profesorul de istorie Berevoianu la pensiunea pe care o administrează şi aflu că tocmai a plecat cu un grup de turişti din Bucureşti pe malul Lacului Învârtita, să le prezinte istoria locurilor şi a mişcării anticomuniste. Îl găsesc în mijlocul unui grup de peste 50 de tineri, dând explicaţii clare şi foarte interesante despre partizani. Aflu că pe malul lacului a fost prins unul dintre partizani, Cornel Drăgoi, băiatul preotului Drăgoi. „Securiştii au dat de el, a sărit în apă, a vrut să intre sub un podeţ, unde ar fi putut scăpa. Însă un pescar l-a arătat securiştilor. L-au prins şi a făcut 12 ani de temniţă“, spune profesorul Constantin Berevoianu.

Cum îi spiona Elisabeta Rizea pe securişti

După ce grupul de turişti pleacă, avem timp să stăm de vorbă pe îndelete. Am o primă curiozitate. Cum a reuşit să reziste grupul de partizani timp de nouă ani în munţi? „Datorită imensităţii pădurilor din zonă şi sprijinului constant dat de localnici. Partizanii îşi luau hrana de vara în munţi. Iar atunci când nu le ajungea, o amestecau cu coajă de fag“, aflu de la profesorul Berevoianu.

Cum văd cei care trăiesc în Nucşoara mişcarea de rezistenţă? „Sunt divizaţi. O parte sunt pro, alţii sunt contra mişcării de rezistenţă.“ Aflu şi un detaliu de culoare neobişnuit. „O parte dintre foştii securişti care acţionau în comună în anii ’50 au rămas aici, au terenuri şi trimit în continuare informaţii de la Nucşoara la Bucureşti. Nu ştiu dacă le mai citeşte cineva“, surâde discret Constantin Berevoianu.

Profesorul de istorie a avut trei rude care erau în legătură cu mişcarea de rezistenţă. Doi verişori ai bunicului său chiar au făcut închisoare pentru că i-au sprijinit pe partizani. Bunicul lui Constantin Berevoianu a fost anchetat de securişti în mai multe rânduri. Acelaşi bunic avea în Nucşoara o cârciumă în care securiştii beau şi mâncau. O dezvăluire în premieră: acum mai mulţi ani, Elisabeta Rizea i-a mărturisit lui Constantin Berevoianu că atunci când securiştii beau la cârciumă, ea asculta dintr-o altă încăpere tot ce vorbeau şi ulterior transmitea informaţii preţioase partizanilor din munţi.

„La Jilava, eram într-o cameră 140 de deţinuţi“

Vizita mea la Nucşoara are, însă, şi un alt scop, poate cel mai important: întâlnirea cu domnul Eugen Chirca (86 de ani), ultimul supravieţuitor cu arma în mână dintre partizani. Pe drumul de aproape şase kilometri ce ne duce în satul Slatina, acolo unde trăieşte Eugen Chirca, aflu mai multe detalii despre viaţa acestui erou. Eugen Chirca a intrat în mişcarea de rezistenţă la doar 19 ani, alături de mama, tatăl şi de unul dintre fraţii săi. „Ceilalţi fraţi mai mici au fost luaţi de Securitate de la şcoală şi duşi la un orfelinat din Câmpulung“, îmi spune profesorul Berevoianu. Împreună cu tatăl său, Nel Chirca, „cel care cunoştea Făgăraşul nu doar munte cu munte, ci şi piatră cu piatră“, Eugen Chirca a construit la Izvorul Grosului, la 10 kilometri de Nucşoara, primul adăpost pentru partizani. Un adăpost foarte greu accesibil.

Eugen Chirca a fost capturat de securişti în toamna lui 1949, după şase luni de rezistenţă. A fost anchetat la Piteşti şi bătut multe luni, după care au urmat opt ani în teribilele închisori Jilava, Aiud, Periprava şi, mai ales, Baia Sprie, acolo unde erau minele de plumb.

După câteva minute bune de istorisiri, îl vedem ieşit la poartă pe Eugen Chirca. Stă cu soţia, cea care i-a fost alături şi la bine, şi la greu, într-o casă îngrijită şi înconjurată de flori. E bucuros de oaspeţi. Domnul Chirca este înalt, cu părul alb şi ochi albaştri pătrunzători. Încă de la primele cuvinte, descopăr un om de o blândeţe impresionantă. Nu vorbeşte mult, dar fiecare cuvânt al său are o greutate specială şi te duce cu gândul la bătăile şi suferinţele pe care le-a îndurat în închisorile comuniste.

„Ce-am mai tras şi la Jilava... Eram 140 de deţinuţi într-o cameră. Ne scotea afară pe toţi, ne încolona pe câte cinci rânduri şi ne punea să ocolim ceva ce era ca o movilă mare de pământ. Erau alături de mine mulţi oameni bătrâni, amărâţi... Pe toţi ne luau gardienii la pas alergător. Trebuia să ocolim movila aia până nu mai puteam. Unii cădeau şi nu se mai ridicau“, îşi aminteşte Eugen Chirca. Glasul său are uşoare inflexiuni care trădează emoţia amintirilor şi a traumelor.

Nu poate uita că cel mai greu a fost la Baia Sprie, acolo unde a lucrat în minele de plumb. „Însă cele mai crunte bătăi le-am primit la Piteşti“, spune oftând Chirca. Cele mai mari regrete sunt că şi-a pierdut familia. Părinţii săi au murit când era în închisoare: mama s-a stins din viaţă la închisoarea Mislea, iar tatăl a fost împuşcat în munţi.

Când a ieşit din închisoare în 1957, se simţea îmbătrânit, era apăsat de griji şi speriat de omniprezenţa Securităţii: „După ce m-au eliberat din puşcărie, mă mai întrebau securiştii dacă ştiu ceva de fraţii Arnăuţoiu. Cum era să mai ştiu? Stătusem atâţia ani în puşcărie... Însă securiştii ziceau că e imposibil să nu ştiu nimic“.

3 euro ziua de detenţie

Faţă de Eugen Chirca, ţara şi autorităţile sunt nerecunoscătoare şi amnezice. Aflu un detaliu revoltător. Statul român nu i-a dat nici până acum despăgubirile pe care le-a câştigat în instanţă în urmă cu cinci ani pentru suferinţele prin care a trecut. Pe 22 iunie 2011, Tribunalul Argeş a pronunţat o sentinţă prin care îi acorda despăgubiri de 10.000 euro lui Eugen Chirca pentru suferinţele din perioada comunistă. Adică 3 euro pentru fiecare zi de detenţie petrecută în închisorile comuniste. Mai trebuie spus că Eugen Chirca ceruse despăgubiri în valoare de 2 milioane de euro. Până acum nu a văzut niciun ban.

Martirii din Nucşoara au un monument la ieşirea din Câmpulung

În acest an, pe 16 aprilie, la baza Mateiaşului, la ieşirea din Câmpulung, judeţul Argeş, s-a sfinţit Monumentul Haiducilor din Nucşoara. Monumentul, ce are în faţă o cruce cu numele eroilor-martiri, are 12 metri înălţime şi simbolizează comunismul – un zid prin care iese un deţinut. La sfinţirea de atunci au fost prezenţi Elena Ion Arnăuţoiu, Eugen Chirca şi mai multe rude ale partizanilor.

Cel mai impresionant moment a fost cel când Eugen Chirca s-a ridicat şi a sărutat crucea din faţa monumentului. Un sărut sfâşietor pentru cei care nu mai sunt, pentru părinţii săi şi pentru partizanii ucişi pentru că au îndrăznit să iubească libertatea şi ţara şi să lupte pentru ele. Rezistenţa de la Nucşoara nu va fi şi nu trebuie uitată niciodată.

De mai mulţi ani, profesorul Berevoianu încearcă să realizeze cu fonduri europene un proiect intitulat „Drumul partizanilor“, proiect prin care să se realizeze un traseu care să includă şi casele partizanilor, cu panouri informative, precum şi recrearea grotei în care au stat aceştia, inclusiv cu o grotă mascată ca pe vremuri. Un asemenea proiect ar atrage cu siguranţă mulţi vizitatori. Deocamdată, birocraţia împiedică concretizarea proiectului. Atunci când a depus proiectul, un funcţionar de la Târgovişte i-a spus că nu se dau bani nerambursabili pentru drumuri, nesesizând că sintagma „Drumul partizanilor“ nu se referea la un drum fizic. Acum, proiectul trebuie redepus.