Versurile unui colind din nordul Moldovei la sfârşitul secolului XIX

Versurile unui colind din nordul Moldovei la sfârşitul secolului XIX

Copii cu colinda

Obiceiul mersului cu colindul s-a păstrat nealterat mai ales în zona de est a ţării şi în satele de dincolo de Prut, în Basarabia.

Între tradiţiile şi datinile românilor, colindatul ocupă un loc aparte, însă cu timpul, şi acesta a suferit tot felul de influenţe. 
 
„Urarea versificată ce se cântă întotdeauna la sărbătorile Crăciunului, se numşte colind, colindă sau corindă şi numai rareori urare, sau urare la fereastră. Cuprinsul colindului este foarte felurit, şi, prin urmare, împărţirea colindelor pe categorii felurite este cu neputinţă de făcut. Două categorii par mai bine deosebite: una ar cuprinde colindele cu un conţinut religios, iar alta pe cele cu un conţinut lumesc”, spune Tudor Pamfile în lucrarea „Sărbătorile la români”. 
 
Petru Caraman (1898 - 1980), autor a numeroase studii de profil complex, etnografic şi lingvistic, este cel care a abordat multiple aspecte ale culturii populare româneşti, între care balada şi colindul („Colindatul la români, slavi şi alte popoare”  - 1983).   
 
„Nu poate fi nici o îndoială că înainte de a se începe viul contact al românilor cu slavii, cei dintâi aveau datina colindatului în floare şi anume în forme romane, aşa cum o primiseră direct de la izvor, prin elementul latin venit să romanizeze provinciile tracice, dintre care unele sunt leagănul poporului nostru.”, susţinea Petru Caraman despre acest obicei. 
 
În nr. 5 al revistei de folclor Şezătoarea din 1892 apare o versiune a unui colind care se cânta în ajunul Crăciunului în satele din zona Broşteni, la limita judeţelor Suceava cu Neamţ. Vă prezentăm mai jos, versurile colindului, aşa cum a fost cules în urmă cu 126 de ani în urmă de N. Vasiliu. 
 
 
Colindă la Crăciun
 
Sculaţi, sculaţi, boeri mari
Să să scoală slugile,
s’aprindă fînarele, 
să măture curţile
prin toate ungheţile,
s’aştearnă divanurile;
la noapte, la cîntători,
vor veni colindători;
nu vor veni nici c’un rău,
ci v’aduc pe Dumnezău.
Dumnezău îi mitititel
mititel şi’nfăşeţel,
cu făsuţa de matasă,
c’o viţă de aur trasă,
cu scutec de duşenie,
din ceriu pînă în pămînt;
în cap are o scufie,
şi scufia-i de scumpie
este-o piatră despicată
de se vede lumea toată
şi Cordunul jumătate
Ţăligramu-a treia parte.
De desupt de Ţăligram
este-un pat mare, rotat;
da pe pat cine-i culcat?
Ia boerul curţilor
curţi înnalte, ferecate
cu lanţuri de fier legate;
de la uşă păn’ la pat 
tot o viţă de bumbac;
de la uşă păn’ la masă 
tot o viţă de matasă,
După masă, cine şede?
Ia Crăciunul cel bătrîn;
el tot bea şi veseleşte, 
din pahar, nu mai găteşte;
şi’n fundul paharului
scrisă-i floarea raiului.
Măicuţa cu fiu’n braţă;
şi fiul a prins a plînge
măicuţa din gură-îi zice:
<Taci, fiuţule, nu plînge
că ţie ţ-oiu dărui:
scaunul judeţului,
ciubărul botezului,
cheiţele raiului,
luminiţa soarelui>
 
N. Vasiliu 
Comuna Broşteni, Suceava

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările