Ultimii ani din viaţa lui Ion Creangă, o suferinţă continuă. Povestitorul a dus-o greu, fiind chinuit de boli
0
Pe 31 decembrie 2019 se împlinesc 130 de ani de la moartea scriitorului Ion Creangă. Viaţa acestuia nu a fost deloc aşa de idilică precum a zugrăvit, ca nimeni altul, copilăria în celebrele sale „Amintiri“.
Citind „Copilăria copilului universal“, aşa cum a denumit George Călinescu „Amintirile“ lui Ion Creangă, gândul te duce la cât de fericit putea fi autorul amintindu-şi de ce-i fusese dat să trăiască în acei ani în sătucul de la malurile Ozanei.
Numai că viaţa povestitorului nu a fost deloc una fără griji, tinereţea şi anii maturităţii însemnând necazuri, mai mari sau mai mici, fie de ordin profesional - dat afară din rândul clerului şi din învăţământ, familiale - o căsătorie nereuşită şi divorţul, sau din pricina sănătăţii precare.
Nu se ştie cu exactitate ce a cauzat moartea scriitorului, pe 31 decembrie 1889, la Iaşi, dar se spune că el suferea de epilepsie, moştenită se pare de la mamă şi că avea afecţiuni cardiace, fiind supraponderal.
În lucrarea lui Gheorghe Radu, „Învăţământ, cultură şi personalităţi nemţene în documentele vremii“, apărută anul acesta la Editura Cetatea Doamnei Piatra Neamţ, autorul, studiind documente de arhivă, spune că, începând cu 1 septembrie 1874, Ion Creangă funcţiona ca institutor cu titlu provizoriu la clasele I şi a II-a la Şcoala primară nr.2 din suburbia Păcurari - Iaşi.
La această unitate, numită şi „a lui Braşoveanu“, devenită mai târziu Şcoala primară Gheorghe Asachi, „povestitorul dovedeşte la superlativ calităţile dascălului model (între timp este numit definitiv pe post), obţinând calificativele cele mai înalte cu ocazia inspecţiilor.
Nu după multă vreme, toată această frumoasă activitate, tot avântul acestui om înzestrat cu aptitudini deosebite pentru cariera didactică vor fi zădărnicite de reapariţia unei boli ale cărei manifestări îl vor aduce în imposibilitatea de a mai apărea în faţa copiilor.
În 1880, la 10 decembrie, va cere primul concediu de boală, pentru o lună. Nu anexează la cerere certificatul medical, fapt pentru care ministrul îi refuză cererea; abia pe data de 12 ianuarie 1881 i se aprobă un concediu de o lună, „în baza actului medical prezentat, cu condiţiune propusă de suplinire“.
Concediile medicale încep din noiembrie 1883
Până în 1883, o mai duce cum o mai duce, dar de aici înainte va cere necontenit concedii; în anul 1883 i se aprobă un concediu de trei luni (începând cu 7 noiembrie), cu condiţia de a fi suplinit de institutorul de la clasa I, „iar clasa acestuia se va ţine în acest timp prin elevii Şcolii normale Vasile Lupu, din ultimul an“.
La 30 mai 1884 i se mai acordă un concediu de două luni, iar în 1885, un concediu de şase luni, începând cu 15 septembrie. Concediile îi sunt aprobate de ministrul Spiru Haret.
În 1886, Ion Creangă cere să i se dea gradaţia a IV-a în învăţământ. La 2 aprilie 1886, ministerul face
cunoscut directorului şcolii că solicitantul nu are dreptul decât de la 1 aprilie 1887, „ca unul ce nu împlineşte al patrulea termen decât în octomvrie acest an, fiindcă, deşi serveşte din noiemvrie 1864, are întrerupere de serviciu de la 1 iulie 1872 până la data de 27 mai 1874, când a fost suspendat“, după cum rezultă din arhiva Ministerului Instrucţiunii Publice, aflată în păstrarea Arhivelor Statului Bucureşti.
Începând cu anul 1886, Creangă este necontenit în concediu, fiind suplinit de A. Popovici. La 21 septembrie, i se mai acordă încă un concediu de un an, începând cu 16 august, cu suplinire de către acelaşi A. Popovici.
„Orice speranţă de însănătoşire este însă zadarnică. În ziua de 31 decembrie 1889, Ion Creangă se stinge din viaţă. Era în seara de ajun a Anului Nou. Pe uliţele Ţicăului, puzderie de copii împlinea strămoşeasca datină a uratului. S-au oprit şi la geamul bojdeucii lui moş Creangă, dar nu a mai avut cine le umple mânuţele cu acadele. Fulgi trişti de zăpadă mângâiau slabele irizări ale lumânării veghetoare la căpătâiul celui care-i iubise pe cei mici cu patimă şi dăruire. Vestea morţii a trecut din gură în gură, Iaşul marilor săi prieteni a îmbrăcat haine cernite. Un mare nume trecuse în eternitate“, se arată în revista „Asachi“, 1-31 decembrie 1992, citată de profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Statului Neamţ.
Orfan de tată de la 21 de ani
În „Amintiri“, Creangă scrie că satul în care s-a născut şi şi-a petrecut copilăria, Humuleşti, era „sat vechi, răzăşesc“, de unde s-ar putea trage concluzia că oamenii erau destul de înstăriţi. S-ar părea că lucrurile nu sunt tocmai aşa.
Ştefan a Petrii, cum i se spunea tatălui viitorului scriitor se ocupa şi cu negustoria de sumane, iar cele
necesare numeroasei familii cu opt copii (Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile, Petre şi Ion) erau greu de asigurat.
„Ca să poată face faţă nevoilor, Ştefan a Petrii, locuind în preajma târgului, se străduia să câştige câte ceva din ce îi putea aduce «negustoria din picioare» în zile de iarmaroc, cu sumane şi altele. Dar şi pentru aceasta a trebuit să plătească, deoarece nimeni nu era liber să facă nici chiar acest fel de neguţătorie «din picioare», adică fără dugheană. Şi iată-l pe Ştefan a Petrii silit să-şi scoată patentă şi să se înscrie în breasla precupeţilor, pentru care trebuia să plătească 70 lei pe an. Pentru păpuşoii necesari gospodăriei - puţinul pământ pe care-l avea în folosinţă în Humuleşti nefiind arabil - tatăl lui Creangă a fost silit să caute şi să ia în dijmă un ogor tocmai pe moşia Făcuţii din ţinutul Iaşi. În luna iunie a anului 1858, mai exact în ziua de 28 iunie, fiind la prăşit păpuşoii, a murit pe ogor. A fost îngropat de oamenii locului în cimitirul bisericii satului vecin, Prigoreni, lăsând o casă de copii şi o datorie de peste o mie cinci sute lei, după cum reiese dintr-o jalbă a Smarandei, venită la Iaşi să ceară Visteriei scăderea din bir, ca patentă, a soţului ei“, mai citează profesorul Gheorghe Radu.
Jalba intitulată „Lăcrămătoare suplică“, la care se găseşte anexat documentul eliberat de Visteria Moldovei cu numire de patentă, precum şi adeverinţă eliberată de parohia bisericii din Prigoreni, doveditoare a morţii tatălui povestitorului humuleştean, a fost găsită în dosare de arhivă ale amintitei Visterii, la un loc cu multe jalbe ale acelor încărcaţi cu greutăţi.
În revista Asachi se mai consemnează că, după grafia şi compoziţia jalbei, reiese că autorul acesteia este tânărul Ion Creangă care, se pare, locuia în vreo cocioabă de-a bisericii 40 de Mucenici din Iaşi, unde se adăpostise, fiind numit cântăreţ, găzduia pe mama lui la 1 iulie 1858, ascultându-i durerea şi aşternându-i pe hârtie cele ce i le spunea. A fost silită să plătească birul un an pe nedrept, „prin cea mai extremă muncă a mâinilor mele şi a sărmanilor mei 7 orfani, care sunt toţi nevârstnici, fără a-şi putea procura cele trebuitoare pentru zilnica hrană a vieţii“.
Pentru a mai scuti din grijile mamei rămasă văduvă, despre Creangă se spune că a luat în grija lui, la Iaşi, pe unul din fraţi.
Se încarcă comentariile...
