Tradiţii: „Banda lui Bujor“ a coborât iar din munţi. Prinşi de poteră, haiducii au fost eliberaţi după negocieri
0
Pe Valea Muntelui, la poalele Ceahlăului, „Banda lui Bujor“ este unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri din perioada Sărbătorilor de iarnă. Haiducul chiar a existat, iar despre el au scris Alecsandri, Russo, Rosetti, Kogălniceanu şi Asachi.
În ţinutul Neamţului, în localităţile străjuite de Masivul Ceahlău, dar în special în comuna Grinţieş, în zilele ce premerg trecerea dintre ani şi până de Bobotează, îşi face simţită prezenţa Banda lui Bujor şi Codreanu, o scenetă din dramaturgia folclorică.
Actorii sunt oameni ai locului, cu vârste între 20 şi 70 de ani, care interpretează o scenetă istorică, tema fiind o confruntare dintre haiduci şi poteră.
La final de an are loc o reprezentaţie, pe un tăpşan din apropierea cheilor unui pârâu, înfruntarea finalizîndu-se cu eliberarea haiducilor din... „lipsă de probe“.
Martori ai ostilităţilor sunt mulţime de săteni, atrasă de pitorescul unei astfel de acţiuni într-un decor feeric, în clinchetul zurgălăilor, vestitori de sărbători şi în voioşia copiilor.
Protagoniştii piesei, actori pentru o zi spre cumpăna dintre ani, speră că una dintre cele mai frumoase tradiţii de teatru folcloric de pe Valea Muntelui - Banda lui Bujor, va dăinui.
Aşadar, după ivirea zorilor, potera alcătuită dintr-un Căpitan de jandarmi, grecul Ghincu, un Vânător şi un Roşior, bine înarmaţi, urmaţi îndeaproape de „Jidanul“ Strul şi „Jidoavca“ Rifca, pornesc din sat, pe cursul pârâului, unde aflaseră că se aţineau haiducii.
Şi, nu după multă vreme, ceata şi-a făcut apariţia, coborând călare. Pe lângă ţinuta lor mândră din şa, impresionează frumuseţea costumelor populare, ele păstrând caracteristicile portului: iţari, opinci negre din piele de porc, chimir bătut cu ţinte, bundă, cămaşă înflorată şi căciuli cu mărgele.
„Bujor nimic n-a dat/ Ci luptându-se a scăpat/ Ca un erou adevărat“
Cântecul de întâmpinare a Anului Nou deschide sceneta. Întâiul dialog are loc între haiducul Codreanu, Vânător şi grecul Ghincu. Intimidaţi de atitudinea dârză a haiducului, cei doi poteraşi dau înapoi, dar Căpitanul cere poterei să dezarmeze ceata, punându-i pe haiduci în lanţuri.
Mai apoi încearcă să afle sălaşul căpeteniei, Ştefan Bujor. Un refuz categoric precede doina haiducească a Codreanului: „Foaie verde matostat/ Rău, maică, m-ai blestemat/ Să-mi petrec viaţa legat/ De potere-nconjurat“.
Doina se încheie prin ruga retorică adresată lui Bujor: „Dare-ar bunul Dumnezeu/ Să vină Bujor al meu/ Să mă-ntrebe de ce plâng/ Şi de viu intru-n mormânt“. Ca un făcut, de pe o culme se
aude buciumul lui Bujor, care coboară spre ai săi.
Faima sa, coroborată cu o acţiune armată energică duce la eliberarea Codreanului. Potera, în schimb, reuşeşte să-l încătuşeze pe Bujor.
Căpitanul cere: „Măi, Ştefane Bujorele/ Spune tu Domniei mele/ Unde-ţi sînt averile/ Ca să-ţi scap eu zilele“. Răspunsul e hotărât: „Averile sunt la cei copaci/ Ajutor la cei săraci/ Să-şi cumpere boi şi vaci“.
Profitând de absenţa Grecului şi a Căpitanului, plecaţi „la o crâşmuliţă/ Pentru o ţuiculiţă“, Codreanu jefuieşte pe „Jidan“, oferind punga cu „poli“ lui Bujor pentru a se elibera din mâinile Vânătorului şi Roşiorului.
La întoarcerea Căpitanului, răspunsul Vânătorului este unul emblematic: „Domnule Măria Ta/ Jur pe Maica Precista/ Şi pe tinereţea mea/ Că Bujor nimic n-a dat/ Ci luptându-se a scăpat/ Ca un erou adevărat“.
Cîntecul poterei este şi el sugestiv: „Viclenia şi vânzarea/ Vezi tu banii ce-au făcut/ Noi murim de întristare/ Şi el vesel a scăpat“. La sfârşitul piesei este chemat în mijlocul haiducilor personajul numit „Jidanul“, care este silit să interpreteze un cântec haios: „În pădure am venit, Hii buschi!/ Trei haiduci am întîlnit, Histai babiloi!/ I-am bătut de m-o stâlcit!“ Cântecul de rămas bun marchează despărţirea, unii dintre protagonişti luând calea satului, iar haiducii pe cea a codrului.
Alecu Russo: „Bujor mojicul fu spânzurat în câmpul Copoului“
Banda lui Bujor este o tradiţie în Grinţieş, o localitate înconjurată de culmi montane, aici existînd o tradiţie a teatrului folcloric, păstrată din generaţie în generaţie.
Legendele spun că pe aceste locuri, în adâncul codrilor au hălăduit de veacuri haiduci, căci la vechile hotare ale Moldovei, puteau să-şi afle scăparea spre Transilvania, când erau urmăriţi de potere.
Pe muntele Grinţieşului îşi avea şălaşul celebrul Vasile cel Mare, iar în munţii Bistriţei şi Stânişoarei se aţineau la trecători Ion cel Mare, vestitul Ion Pietraru, Pantelimon Toader, fraţii Baltă sau Ion Florea.
Ştefan Bujor a haiducit la sfîrşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, ajungând să fie cunoscut în toată Moldova pentru faptele sale, sfidând poterele şi scăpând de multe ori ca prin minune.
A fost un haiduc, nu un lotru, el jefuind pe cei bogaţi şi miluind pe cei săraci. Cântecele şi baladele închinate lui de către poeţii populari au devenit ştiute şi lăutarii timpului le intonau la ospeţele
boiereşti sau în cârciumi.
Celebrii Barbu Lăutarul şi Angheluţă cântau astfel: „Frunză verde de negară / A ieşit Bujor în ţară / Pe ciocoi îi bagă-n fiară“. Despre Bujor au scris Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Radu Rosetti, Mihail Kogălniceanu sau Alexandru Asachi.
În 1810, haiducul umblă prin Transilvania şi Oltenia, ajungând la Focşani, prădând valea Tazlăului şi a Trotuşului. A fost trădat la Focşani de o gazdă care l-a dat pe mâna caraulelor ruseşti.
Alecu Russo povesteşte sfârşitul haiducului, pe 20 ianuarie 1811:
„Prinşi în sfârşit, de arnăuţii hătmăniei Bujor mojicul fu spânzurat, iar nobilii (se spune că haiducul
se întovărăşise cu doi boieri - n.r.), privilegiaţi până-n momentul morţii, fură descăpăţânaţi în câmpul Copoului“.
Se încarcă comentariile...
