Siguranţă şi ordine în Neamţ: istorii cu nelegiuiţi din interbelic. „Era de multă vreme poliţai dacă ştia să se linguşească pe lângă puternicii zilei“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Poliţist interbelic şi vedere generală a oraşului Piatra-Neamţ FOTO Arhivă Ghe Radu
Poliţist interbelic şi vedere generală a oraşului Piatra-Neamţ FOTO Arhivă Ghe Radu

Sustragere de acte publice, furturi prin spargeri, profanare de morminte şi poliţişti tocmiţi cu ziua de simpli cetăţeni. Acestea sunt doar câteva dintre investigaţiile poliţiei nemţene din perioada interbelică. Însă istoria fărădelegilor din judeţul moldovean nu se poate scrie fără faptele destoinice ale oamenilor legii.

Copoi, curcani, gardişti, balauri, berbeci, sticleţi, şacali, rechini, granguri şi cerberi. Aşa se făcea cunoscută prezenţa poliţiştilor din vremea vechilor haiduci până la mijlocul secolului trecut. Poliţia a purtat diverse denumiri: Guardia Orăşenească, Garda Cetăţenească, Garda Civilă, Brigada de Siguranţă şi Chestură, toate acestea erau instituţii de menţinere a ordinii publice şi de prevenire a infracţiunilor. 

Profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Statului Neamţ, a intrat în arhivele Poliţiei şi a cercetat presa vremurilor pentru a realiza un studiu privitor la începuturile instituţiei: „Din istoricul şi activitatea Poliţiei nemţene de altădată“.

Fărădelegile din Interbelic

În perioada interbelică, de pildă, poliţiştii din Neamţ alergau după tot felul de nelegiuiţi, ale căror infracţiuni erau detaliate în presa vremii. Astfel, din ordinul Parchetului de pe lângă Judecătoria Neamţ, „Brigada de Siguranţă din localitate a arestat pe dl. Mironescu, care a fost un timp îndelungat grefier al Judecătoriei Ocolului I din acest oraş, fiind acuzat că ar fi sustras diferite acte publice“, arăta ziarul „Telegraful“, din 8 noiembrie 1923. 

Pe 19 ianuarie 1925, aceeaşi publicaţie relatează că „D-l s. comisar Rusu a reuşit să aresteze pe tinerii Vasile Hanganu – 18 ani, Gh. Gheor- ghiu – 18 ani şi Vrăjmaşu –16 ani, care săvârşau furturi prin spargeri. Printre păgubiţi croitorul Ivaşcu, cofetăria Zalman, magazinele de mezeluri Marigheta şi Reder“. Nici jandarmii nu stăteau degeaba în interbelic, ei ocupându-se de zona rurală. Tot „Telegraful“ arată că „D-l Căpitan de Jandarmi Mânecuţă dezminte ştirea apărută în unele ziare din Capitală cum că s-ar fi descoperit în judeţul nostru o fabrică de bancnote false. Era vorba doar de găsirea în circulaţie prin regiunea Hangu a câtorva bancnote false“.

Fotografie veche cu Piatra-Neamţ FOTO Arhiva Gh Radu

Imagine indisponibilă

Erau şi în acele timpuri profanatori de morminte, aflăm tot din presă. „La cimitirul local din urbea Piatra, D-na Stoian, ducându-se la cimitir să vadă cadavrul fratelui ei, plutonierul erou Tofan, ce urma ca să fie transportat săptămâna viitoare la cavoul familial din Tg. Neamţ, a rămas înmărmurită când a observat, pe 29 martie 1925, că lipseşte craniul cadavrului. Anunţând la poliţie cele văzute (mai lipseau şi alte lucruri de valoare ce se găseau pe cadavru), cu cercetarea cazului a fost însărcinat agilul comisar M. Mina, dat fiind complexitatea şi misterul în care era învăluit acest caz. Şi au fost prinşi. Făptuitorii erau în persoana intendentului şi groparii cimitirului.“

Un poliţist-model: „Omul slujbei şi al muncii”

În noiembrie 1928, Ioan Teodorescu a fost numit directorul Poliţiei din Piatra Neamţ, după cum consemna ziarul local „Reformatorul“, în ediţia din 19 noiembrie. Profilul profesional şi moral al noului director era unul ireproşabil, omul legii nefiind deloc interesat de privilegii şi de a-şi promova propria agendă: „O răsplată a muncii bine meritată. Funcţionar de carieră, unul din cei mai vechi şi pricepuţi poliţişti, dl. Teodorescu este acelaşi de acum 20 de ani: omul slujbei şi al muncii. Ar fi fost de multă vreme poliţai dacă ştia să se linguşească pe lângă puternicii zilei, să se servească de acele metode umilitoare şi cari jignesc moralul propriu al slujbaşului care ţine la demnitatea sa. Nici acum n-a rugat şi n-a luat contact pentru chestiunea sa personală cu nici un om politic dintre puternicii zilei“. 

În continuarea articolului intitulat „O numire bine meritată“ se spune că autorităţile locale au nădejde că Ioan Teodorescu „va pune ordine şi bună orânduială în poliţie, va stârpi furturile şi va face ca toţi acei care umblă după dreptate s-o găsească indiferent dacă sunt bogaţi sau săraci. De asemenea, va controla toate procesele ce se intentează de subalternii d-sale pentru ca ele să nu aibă la bază răzbunarea“.

Fotografie veche cu Piatra-Neamţ FOTO Arhiva Gh Radu

Imagine indisponibilă

O primă verificare ce i s-a cerut şefului Poliţiei locale de către prefectul Neamţului, Duţă Isecescu, a fost cea referitoare la aşa-numiţii poliţişti-argaţi. Aşa s-a aflat că a existat „o specie nostimă de slujbaşi publici, care făceau corvoadă pe la diferite persoane privilegiate: tăiau iarba, curăţau ogrăzile, îngrijeau de grădini, spălau vasele, făceau pe dădace la copii şi primeau salariile de la Poliţie. Toate astea se făceau în detrimentul siguranţei avutului cetăţenilor, fiind cartiere fără nici un gardist şi acolo unde era, păzea câteva străzi“. 

O poveste cu haiduci şi potere 

Un subiect pentru presa de la începutul anilor 1900 era cel al haiducilor care-şi făceau veacul prin codrii şi munţii Neamţului. Indirect, cronicarii de atunci oferă indicii despre eforturile autorităţilor de a-i prinde, care nu prea dădeau roade. Poterele şi premiile în bani oferite celor care dădeau ajutor la identificarea nelegiuiţilor n-au avut succes. 

În documentele de la Arhivele Statului Neamţ sunt păstrate informaţii despre haiducul Toader Pantelimon (foto), născut în 1871, în comuna Răuceşti. O relatare este oferită de corespondentul ziarului „Dimineaţa“, într-un articol din 11 septembrie 1911 intitulat „Cum scapă Pantelimon“ şi având ca subtitlu „De ce nu-l vând ţăranii“. 

Reporterul prezintă solidaritatea populaţiei de rând cu haiducul, celor ce-l căutau fiindu-le date informaţii false. Întâmplarea descrisă de gazetă avea loc în comuna Crăcăoani, pe 6 septembrie 1911, într-o cârciumă. Autorul, după ce spune că a oprit pentru a se dezmorţi cu un coniac după frigul dimineţii, relatează că a intrat în vorbă cu nişte ţărani, care urmau potera şi care făceau glume „pe socoteala jandarmilor şi bătându-şi joc de credinţa lor că-l vor putea prinde pe Pantelimon cu ajutorul poterei-ţărăneşti“. 

„Da’ncotro, oameni buni?, încep cu vorba aşezându-mă pe un scaun. La Grumăzeşti, îmi răspunde unul. Să-l prindeţi pe Pantelimon? D’apoi că la noi a rămas toată nădejdea! Ei, ce-ai să faci – mă adresez celui ce vorbise – dacă o să-ţi iasă Pantelimon înainte când te-ai afla în pădure? Ştii ce-am să fac, cucoane?, îmi răspunde el uitându-se repede în juru-i să vadă dacă aude cine ştie cine – am să-i spun încotro se află jandarmii ca să se ferească...“.

Gazetarul spune că a rămas surprins de declaraţia categorică, la care nu se aştepta, privind nedumerit în urma poteraşilor. „Apoi, să credeţi mata că chiar aşa or să facă – îmi spune chiar atunci un bătrân, singurul care mai rămăsese în cârciumă şi care fusese scutit în ziua aceea de poteră. Să credeţi că în loc să-l prindă ei îl fac scăpat. Dar de ce moşule? Pentru că n-au de ce să-l prindă. Ce, o făcut vr-un rău Pantelimon? O năpăstuit pe cineva? O făcut vr-o vărsare de sânge? Doamne fereşte! O luat şi el de la unii mai bogaţi şi o dat la alţii mai săraci. De aia, vezi, şi omul nostru, când îl vede nu-l vede, când îl aude, nu-l aude şi când îi iese în cale pe ici el se duce pe dincolo. De, moşule, dar orişicum, legea e lege şi ţăranii rău fac de se pun împotriva ei. Da’ mai dă-o-ncolo de lege, că unii îi trag foloasele, iar alţii numai ponoasele“, relata ziaristul.

Trebuie spus că eforturile pentru prinderea haiducului se înteţiseră. Căzuse în mâna poterei tot la Crăcăuani, în august 1911, dar a evadat. A fost arestat apoi lângă Focşani, a urmat judecarea şi... achitarea. A fost ţinut însă închis, aşa că în 1913 evadează şi iar e găsit, urmând un proces la Piatra Neamţ, în 1914, şi din nou e achitat. A renunţat la haiducie, s-a întors în satul natal, Răuceşti, şi-a întemeiat o familie şi a murit liniştit, în 1929.

Primele batalioane de gardă orăşenească

Profesorul Gheorghe Radu scrie că spre sfârşitul veacului XVIII şi începutul secolului XIX, când Moldova era împărţită în unităţi administrative numite ţinuturi, ispravnicului (n.r. – funcţie similară prefectului de azi) îi reveneau şi atribuţiile poliţieneşti. La îndeplinirea unor astfel de sarcini, conducătorii administraţiei fostelor ţinuturi Neamţ şi Roman erau ajutaţi de către un polcovnic, armaşi, zapcii, străjeri şi poliţmaiştri (câte unul în oraşele Piatra Neamţ şi Roman, care erau capitale de ţinuturi). Activitatea era coordonată de Ministerul Trebilor Dinlăuntru.

Fotografie veche cu Piatra-Neamţ FOTO Arhiva Gh Radu

Imagine indisponibilă

În 1864, Legea poliţiei prevedea că în oraşele cu peste 3.000 de locuitori activitatea trebuia condusă de o prefectură de poliţie. Alături de personalul poliţiei, în Piatra Neamţ, Roman şi Tîrgu Neamţ îşi desfăşurau activitatea şi gărzi civile pentru pază, formate din locuitori cu oarecare bază materială. În 1877, în Piatra Neamţ şi Roman s-a format câte un batalion de gardă orăşenească.

La 1 aprilie 1905, poliţia a fost trecută sub autoritatea Ministerului de Interne, stabilindu-se atribuţiile instituţiei: „A veghea la menţinerea ordinii publice şi siguranţei interne; a apăra libertatea, proprietatea şi siguranţa persoanelor; a preveni infracţiunile de la legi şi regulamente; a constata abaterile şi trimite pe făptaşi în faţa instanţelor de judecată şi de a executa măsurile de poliţie“. În anul cuceririi independenţei de stat, pe măsură ce relaţiile Principatelor Unite cu Imperiul Otoman se încordau, iar perspectiva războiului se contura tot mai mult la orizont, o lege a poliţiei este publicată în Monitorul Oficial.

Poliţiştii, plătiţi de fiecare comună

Aşa se face că în Piatra Neamţ trebuia să ia fiinţă o companie de Gardă Cetăţenească, după cum suna Ordinul Ministrului de Interne din 26 mai 1877 către prefectul ţinutului Neamţ: „Pe baza legii, guvernul a găsit de cuviinţă ca în comuna Piatra să se înfiinţeze deocamdată una companie de Guardă Cetăţenească“. 

Fotografie veche cu Piatra-Neamţ FOTO Arhiva Gh Radu

Imagine indisponibilă

Se iau primele măsuri, printre care numirea şefului de companie, stabilirea sediului provizoriu şi cuprinderea în bugetul primăriei a cheltuielilor necesare activităţii. Apoi, s-a trecut la recenzarea locuitorilor care meritau să fie „gardişti“, iar la 15 iulie 1977 se afişa lista cu cei 322 de membri.

Pe lângă şeful companiei, mai activau un sergent adjutant şi doi cornişti şi toboşari, fiind aleşi în mod secret în corpul gradaţilor: un locotenent, doi sublocotenenţi, un sergent major, un sergent furier, opt sergenţi şi 12 căprari.

Despre activitatea şi organizarea treburilor poliţieneşti în anii ce au urmat, elocvente sunt cele scrise de un fost primar, Constantin Andrieş, în „Dare de samă despre administraţia comunei Piatra, judeţul Neamţ, pe timpul de la unu ianuar până la 31 decembrie 1900“. 

„Oraşul era împărţit în trei dispărţiri, având în capul său un poliţai plătit de stat şi numai o diurnă din casa comunală; fiecare dispărţire are un comisar, sub-comisar clasa I şi un sub-comisar clasa II, plătiţi din casa comunei; fiecare comisar are şi un camerier; în personalul poliţiei se mai plăteşte de comună un comisar director şi un copist”. 

Cât priveşte paza de zi şi de noapte a oraşului, aceasta era asigurată de „un corp de serjenţi compus din: un şef, un ajutor şi 50 de soldaţi, toţi plătiţi de comună, atât salarele cât şi îmbrăcămintea“. În încheiere, primarul mai arăta că „dacă resursele comunei ar permite ar fi nevoie de a se mai spori numărul serjenţilor, care este insuficient faţă de întinderea oraşului“.

Istoric şi director al Arhivelor Naţionale

Autor a numeroase cărţi de istorie locală a Neamţului, Gheorghe Radu s-a născut pe 23 februarie 1950, în comuna Ruginoasa, fiind licenţiat al Facultăţii de Istorie din Iaşi (1974). După absolvire, a fost profesor de istorie câţiva ani, apoi s-a angajat la Arhivele Naţionale Bacău. 

Profesorul Gheorghe Radu FOTO Dan Sofronia

Profesorul Gheorghe Radu FOTO Dan Sofronia

A fost director al instituţiei din Giurgiu, funcţie pe care a avut-o şi la Neamţ timp de aproape 20 de ani. Profesorul Radu a semnat peste 4.500 de articole şi studii în presa locală şi naţională. Este autorul a 17 cărţi, dintre care menţionăm: „Catolicii din judeţul Neamţ: 1552-1900. Aspecte istorice şi demografice“, „Basarabia, Pământ Românesc“, „Războiul sfânt pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa (1941)“, „Un veac de la Unirea Basarabiei cu România“. 

Este coautor al volumelor: „Poporul român şi lupta pentru independenţă a popoarelor din Balcani“ (1986) şi „Minorităţile naţionale din România: 1918-1925“ (1995).

Vă mai recomandăm şi:

Asasinul hackerului din Bacău a fost şi în „solda“ lui Marian Ivan, fostul lider al lumii interlope din Galaţi

Culisele unei bătăi crunte a interlopilor din Vaslui: „Hai să-i omorâm!“ Răfuiala, surprinsă de camerele de supraveghere

Crimă în stil mafiot în judeţul Galaţi. O femeie a plătit doi tineri să-i omoare soţul, un italian de 64 de ani

Piatra Neamţ



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite