REPORTAJ Tradiţii seculare care pier. Cositul şi adunatul fânului, coşmarul de pe Valea Bistriţei: „Noi am îmbătrânit“

Plecarea tinerilor peste hotare, îmbătrânirea populaţiei şi lipsa forţei de muncă sunt piedicile care-i fac pe crescătorii de animale să renunţe la tradiţionala ocupaţie.

Creşterea animalelor în zona montană a Neamţului, pe Valea Bistriţei, ocupaţie de bază nu cu mult timp în urmă, îşi pierde din importanţă. Unul din lucrurile care contribuie la această stare de fapt este lipsa forţei de muncă, pentru că satele sunt îmbătrânite, iar tinerii iau calea străinătăţii. 

Din iunie şi până-n septembrie e perioada când toate eforturile sunt canalizate pe cositul şi adunatul fânului, dar cei care au păşuni nu găsesc cosaşi. Mai mult, în acest an, în iunie a plouat continuu, iar iulie n-a fost ferit de precipitaţii. 

Acest lucru se repercutează asupra ierbii, care putrezeşte sau scade cantitativ şi calitativ prin îmbătrânire, gospodarii de la munte reuşind cu greu să se strecoare cu munca, printre ploi, la cosit şi adunat. 

Aşa că versanţii şi dealurile de pe văile Bistriţei şi Bicazului, zonă căreia i se mai spune şi Valea Muntelui, sunt, la început de lună a lui Cuptor 2020, pline de nutreţ necosit. 

„Îi greu şi parcă pe zi ce trece îi tot mai greu. Boală, epidemie, ploi care nu mai contenesc, că nu-i zi să nu se-nvolbure norii negri de după munte (e vorba despre masivul Ceahlău - n.r) şi să ţârâie atât cât să nu poţi urca la deal, la păşuni, la coasă. Şi nici să tocmeşti n-ai pe cine, forţă de muncă nu prea este în zonă, iar dacă mai există, aceasta este îmbătrânită şi fiecare îşi vede de rostul lui, de fâneţele pe care le are, sperând că va putea face strânsura pentru a trece cu vitele peste iarnă“, spune, cătrănit, Gheorghe Ţepeş, muntean din Bicaz Chei. 

În periplul pe Valea Muntelui, lăsăm Bicazul în urmă şi urcăm barajul şi poposim la Hangu, localitate întinsă pe zeci de kilometri pe malul lacului de acumulare. În stânga drumului, păşuni întinse până-n poalele pădurilor. Unele cosite, altele nu, după cum au putut, sau nu, localnicii.

„N-ai pe cine tocmi la coasă. Degeaba ai bani, dacă n-ai cui îi da“

„Nu rămânea atâta iarbă pe fânaţe. Îi greu să te încumeţi cu mai multe animale. Prin anii '90, chiar şi după 2000 mai era cum mai era, da acu... Flăcăii noştri, chiar dacă munceau la oraş, veneau vara câteva săptămâni şi cu vreun coleg, frate sau consătean puneau umărul la muncă. Aveau un serviciu în ţară, nu luaseră încă drumul bejeniei, prin cele străinătăţuri. Alte vremuri, dar ce să facem? Noi am îmbătrânit şi din urmă nu vine tineret. Asta e!“, oftează Constantin Roş, pe care l-am găsit la poarta unei case arătoase, aşa cum ştiu muntenii să le ridice din lemn, că doar se „răstoarnă“ pădurea pe ei. 

Căruţa rămâne un mijloc de transport uzual pe Valea Bistriţei FOTO: Dan Sofronia

Drumul ne duce apoi spre Poiana Largului, la viaductul peste lac, de unde şoseaua se bifurcă spre comuna Ceahlău şi Farcaşa - Borca. Locuri pitoreşti la poalele muntelui, plăcute ochiului. Dar şi pe aici lumea-i cătrănită.

Motivul, acelaşi, grija pentru coasă şi adunat. „Mi-a dat telefon feciorul din Italia şi a întrebat despre ce mai e pe acasă, ce mai face unul, ce mai face altul. I-am zis că-i toiul strânsului fânului şi toată lumea

încearcă să dea jos cât mai mult. Mi-a spus că-mi trimite special pentru asta vreo 500 de euro. Dar nu ăsta-i baiul. N-ai pe cine tocmi la coasă. Degeaba ai bani, dacă n-ai cui îi da. În sate au rămas copiii şi moşnegii“, explică un sătean din Poiana Teiului. 

Alţii spun că deşi munca îi grea, nu renunţă la creşterea animalelor, pentru că asta ştiu să facă pe lângă lucru la pădure, dar au mai împuţinat din efective de nevoie, nu de voie. 

„Noi ne-am născut aici, la munte, şi fiecare om avea, nu tare demult, în gospodărie cel puţin trei-patru vaci de lapte, o pereche de boi sau cai, iar oi, de la 30 în sus. Pentru asta, toată vara făceam fân şi mai-mai că nu ne ajungea iarna. Acum, cine să-l mai facă? Tinerii nici nu vor să mai audă...“, susţine Ioan Zaiţ, muntean din Ceahlău.

O zi de coasă, 150 de lei, plus mâncare, tuică şi ţigări

Ca o concluzie, migraţia tinerilor în Occident a pustiit satele de forţă de muncă, or făcutul fânului este, îndeobşte, o treabă bărbătească, iar pentru a face faţă, un gospodar, cu multe animale în bătătură, e nevoit să angajeze cosaşi, fie dintre vecini, câţi mai sunt apţi de o aşa muncă grea, care presupune forţă fizică şi mai ales îndemânare. 

Adunatul fânului, ocupaţie principală în timpul verii, în zona de munte FOTO: Dan Sofronia 

Ziua de treabă începe pe rouă, în jurul orei 5.00, când mijesc zorile. Se ia o pauză spre prânz, când iarba devine greu de tăiat, pentru că se usucă. Se reia munca după-amiaza, terminându-se la lăsatul serii. 

Mâncarea dată trebuie musai să conţină carne (tochitură sau friptură), la care se adaugă brânză, urdă, ouă, dar şi ciorbă, la prânz. Ca băutură este preferată ţuica, dar se acceptă şi vin, că aşa s-a încetăţenit prin partea locului şi chiar ţigări dacă aşa-i învoiala. Iar o zi de coasă bate spre 150 de lei. 

Cei care nu-şi permit să facă fânul, sau nu pot, caută să-l închirieze altora mai vrednici, ori chiar îl oferă gratis, ca să nu rămână păşunile pârloagă. Dar nu se petrec mereu lucrurile după vrerea lor. Rămân păşunile pline de ierburi, animalele dispar, iar terenurile din ţarinile obştii se sălbăticesc. 

În anii din urmă, în perioada de recoltat fânul, pe văile Bicazului şi a Bistriţei erau aduşi cosaşi de la

şes, de prin Neamţ, Iaşi, Vaslui şi Bacău, care erau tocmiţi din vreme din târgurile ce se desfăşurau în diverse localităţi sau înţelegerile se perfectau de pe-o vară pe alta. În acest an nu s-a mai putut, lumea devenind mai precaută din cauza crizei sanitare. 

Şi aşa se face că, de la an la an, a creşte multe animale devine de domeniul trecutului prin gospodăriile muntenilor. La această stare de fapt contribuie şi faptul că produsele obţinute nu pot fi comercializate din pricina distanţei mari faţă de oraşe, sistemul de colectare a laptelui este prost, iar preţul oferit pe un litru de lapte, pe vaci sau oi este nesimţit de mic. 

Dar bătrânii Văii Muntelui se gândesc cu speranţă la luna august, când feciorii şi rudele se întorc acasă de pe unde muncesc şi poate-i vor ajuta cu strânsura...

Pe aceeaşi temă:

Invitaţie pe muntele Ceahlău, „stăpânul furtunilor, care de mii de ani vede în toate serile cel din urmă asfinţitul“

Biserica seculară salvată din apele lacului Bicaz. Unde poate fi vizitată capodopera acum