Profilul perimat al învăţătorului român acum un secol: „Să fie cel întâiu fruntaş în sat şi să nu aibă vreun viţiu ruşinos“

În urmă cu 100 de ani, învăţătorul era printre cele mai respectate figuri din satele româneşti. Pentru a practica această meserie se cereau o serie de calităţi şi un comportament care să impună respectul întregii comunităţi rurale.

Într-un articol intitulat „Cum poate învăţătorul să-şi câştige autoritatea morală în comună”, Ilie Roban, cadru didactic din comuna Ghindăoani, Neamţ, prezintă cum ar trebui să fie un învăţător care ajunge să activeze „la ţară” .

Recomandările au fost publicate în revista Societăţii Corpului Didactic din judeţul Neamţ, în numărul din august 1898. 

„Învăţătorul sosind în comuna sa, trebuie să facă în primul loc cunoştinţă cu conducătorii acelei comune. Apoi, încetul cu încetul, cu oamenii acelui sat, intrând în amănunţimile vieţii lor, studiindu-le moravurile şi cu ocaziune a le da diferte sfaturi, arătându-le într-un mod cu totul clar foloasele învăţăturii practice, vorbindu-le despre lucruri pe care ţăranul le înţelege uşor, ca să nu zică îndată că Învăţătorul e un <împuşcă’n lună>. 

Un învăţător, deci, trebuie să fie superior sătenilor în acele cunoştinţe a căror valoare o înţeleg aceştia. Un asemenea învăţător va câştiga uşor stima şi iubirea acestora”, este prima concluzie a autorului. 

Ilie Roban spune că atunci când vor vedea sătenii că învăţătorul se pricepe mai bine decât ei în domeniile agricole (pomicultură, horticultură, viticultură, apicultură, ect), „se vor convinge că învăţătura e folositoare şi învăţătorul prin aceasta va căpăta mult”.

„Să fie ajutat să fie cel întâiu fruntaş în sat”

O altă condiţie pentru ca învăţătorul să fie respectat de comunitate este ca starea sa materială să fie bună, şi pentru aceasta el va trebui ajutat de primar şi autorităţi. 

„Învăţătorul trebuie să-şi creeze şi o poziţie materială bună, să fie cel întâiu fruntaş în sat, ca de la dânsul sătenii să ieie modele şi să-i ceară sfaturi în ce priveşte viaţa lor sătească”, se arată în articolul de la sfârşit de secol XIX şi început de veac XX.

Ilie Roban preia chiar ideea ca „Ministerul, prin organele sale, să se intereseze şi de gospodăria învăţătorului, şi-l va nota în consecinţă”.

„Să se dea şi lui, ca şi preotului”

„Da! Să se ceară de la pretinsul prim gospodar al comunei toate acestea, însă să i se dea mai întîi mijloacele prin care se pot realiza. Să se dea deci şi lui, ca şi preotului, când vine într-un sat, loc pentru a-şi întemeia o gospodărie şi a-şi clădi o casă a sa proprie, căci atunci nu i s-ar mai zice că umblă ca colbecele (melcul, n. n.) cu casa în spinare. Apoi să i se dea cîteva hectarii de pământ arabil pentru tirfoi, lucernă cu care să-şi întreţină 2-3 vite”, recomandă autorul articolului.  

O comparaţie cu bunăstarea unui preot de la sat, îi permite lui Ilie Roban să sublinieze că veniturile unui învăţător nu pot proveni decât dintr-o singură sursă: leafa din sistem.   

„Se ştie câte venituri are tovărăşul nostru luminător din comună, preotul, pentru a fi un fruntaş gospodar. Nu voiu să mă ridic deloc în contra acestui nedespărţit tovarăş al nostru, dar vroiu să arătcă starea bună a preotului nu constă numai din salaiul ce primeşte, ca învăţătorul”.

Fără vicii, religios şi implicat social

„Pentru ca învăţătorul să fie cel mai stimat din sat, trebuie să fie un om moral, fără niciun viţiu ruşios. Învăţătorul să lupte atât contra alcoolismului, cât şi a fumatului, patimi ce sunt adânc înrădăcinate la ţară şi care ating până şi pe copiii de şapte ani”, mai spune învăţătorul din Neamţ.

Ilie Roban recomandă ca învăţătorii de la sate să fie religioşi, să alcătuiască un cor cu elevii şi să cânte în strană la slujbele din fiecare duminică.

„În şcoala sa să se ocupe cu lucrul manual, de exemplu cu facerea de pălării de paie, aşa că în timpul verii toţi copiii să poarte pălării de acestea, şi prin aceasta va scuti pe părinţi de un leu sau doi ce trebuia să-i dea pe o pălărie de păr de vacă făcută cu răşină, care fiind plouată o dată se face petică, nemaifiind bună de nimica” este un alt sfat.

Nu în cele din urmă, se cere învăţătorilor să facă „stăruinţă” la mai marii comunei pentru a-i ajuta pe copiii săraci şi pe cei orfani să urmeze şcoala. O altă sarcină este să formeze un fel de asociaţie a locuitorilor ca să contribuie fiecare cât poate pentru a le cumpăra copiilor amărâţi haine, cărţi şi chiar să se îngrijească de hrana lor prin înfiinţarea de cantine şcolare. 

„Toate acestea ca şi altele se pot realiza, numai să fie durere de inimă pentru cei mai de jos, pentru această pătură care compune baza întregii societăţi omeneşti, că dacă fundamentul va fi durabil, atunci şi clădirea va fi temeinică şi va exista mii şi mii de ani”, concluzionează învăţătorul din Ghindăoani.