Peste 18.000 de oamenii au fost sacrificaţi pentru realizarea barajului de la “Izvorul Muntelui”

Mii de oameni au fost obligaţi să se mute din calea apelor

Construirea Barajului şi a Lacului de acumulare de la Bicaz a adus pe de o parte profit întregii zone, pe de altă parte suferinţa a zeci de mii de oameni. Aproximativ 2300 de familii au avut de suferit, deoarece 22 de sate au fost strămutate.

Inginerul român Dimitrie Leonida a fost cel care a gândit proiectul iniţial al complexului hidroenergetic de la Bicaz. Pentru el, energia electrică produsă la Bicaz- Stejaru ar fi dus la dezvoltarea economică a Moldovei, având un puternic impact asupra agriculturii şi industriei. Prima variantă a proiectului presupunea realizarea unui lac de acumulare şi construirea unui baraj cu o uzină hidroelectrică, în zona dintre satul Cârnu şi gura de vărsare a Izvorului Muntelui. Această versiune a picat din cauza faptului că înălţimea redusă de la care curgea apa ar fi produs o putere electrică scăzută. A doua formă a proiectului impunea construirea unui tunel de 4 kilometri de la lacul de acumulare spre muntele Botoşanu. Cel de-al doilea război mondial şi lipsa banilor a împiedicat punerea în practică a noului proiect.

Instaurea comunismului în România în 1945 a dus la creşterea interesului pentru construirea barajului de la Bicaz şi a hidrocentralei Stejaru. Au fost realizate mai multe studii între anii 1949-1950, în urma cărora Consiliul de Miniştri a hotărât, printre altele: “construirea pe râul Bistrita, în regiunea Bicaz a unui baraj pentru crearea unui lac de acumulare cu o capacitate de cca. 1.200.000.000 mc apa, care sa asigure compensarea debitelor râului între anii secetosi si ploiosi şi construirea unei centrale hidroelectrice pe Bistrita, la Stejaru, cu o putere de 210000 kw si cu o productie de aproximativ 430.000.000 kwh anual, care se va numi Centrala Hidroelectrica “Vladimir Ilici Lenin”.

Muncă forţată pe şantierul de la Bicaz

În anul 1950 a început organizarea lucrărilor pentru construcţia barajului şi a hidrocentralei.  Şantierul a fost condus de ”Directia Generala a Hidrocentralei”, formată din inginerul Amedeo Georgescu, Ioan Rusmanica, Dumitru Mosora şi Ion Bartes.

La sfârşitul anului 1950 au fost construite nişte construcţii provizorii pentru conducerea tehnică şi muncitori. În colonia muncitorească Dodeni au fost făcute dormitoare comune şi o cantină pentru mineri. În anul următor s-a realizat devierea cursului Bistriţei. Pe şantierul de la Bicaz a lucrat ca inginer Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, de aceea liderii Partidului Comunist erau tot timpul cu ochii pe desfăşurarea lucrărilor.

În 1953 a fost înfiinţată Fabrica de Ciment de la Bicaz şi Fabrica de Betoane. Ele au avut un rol important în realizarea lucrărilor, asigurând cantităţile de beton pentru baraj.

În anul 1950 a început construirea unităţilor de muncă forţată, pentru eliminarea duşmanilor puterii comuniste. Deţinuţii politici aduşi la Bicaz au fost împărţiţi în două: o parte la Dodeni, în actuala staţie de transformare Cojusna, iar cealaltă parte pe actualul stadion al oraşului. Cei care lucrau în lagărul de la Dodeni au început săpăturile de pe malul stâng al barajului. Ei erau împărţiţi în funcţie de categoria socială de provenienţă şi de aşa zisa vinovăţie. Preoţii şi intelectualii primeau cele mai dificile sarcini.

Condiţiile din lagăr erau mizere. Barăcile erau lungi, înconjuderate cu sârmă ghimpată, cu geamuri acoperite de paravane din lemn, care lăsau să pătrundă lumina doar din lateral. Nu exista curent electric, deţinuţii fiind nevoiţi să se culce foarte devreme.

Din cauza condiţiilor de muncă şi a nepriceperii foarte mulţi deţinuţi s-au accidentat grav sau au murit. Deoarece viaţa lor nu reprezenta nimic pentru membrii partidului, numărul morţilor nu a fost consemnat.

După închiderea gurilor de evacuare ale barajului, mai multe localităţi au fost afectate. Au fost mutate 2291 de gospodării din 20 de sate. Aproximativ 18.000 de persoane au fost obligate să se mute din calea apelor. Despăgubirile primite au fost foarte mici şi nu au reuşit să acopere bunurile pierdute.