Moş Gheorghe Lazăr, sihastrul din turn. Viaţa bătrânului care a trăit 26 de ani în clopotniţa din centrul oraşului Piatra Neamţ

Gheorghe Lazăr reprezintă pentru creştinii ortodocşi modelul adevăratului pelerin român din ultimii 100 de ani. Despre bătrânul care trăit 26 de ani în turnul-clopotniţă ridicat de Ştefan cel Mare au rămas poveştile istorisite de ucenicii săi.

Povestea lui Gheorghe Lazăr, care a locuit vreme de 26 de ani, până la moartea sa (1916) în turnul clopotniţă al Bisericii Sf. Ioan Domnesc din Piatra Neamţ, reprezintă un exemplu de viaţă creştină. Gheorghe Lazăr s-a născut în anul 1846 în comuna Şugag, judeţul Alba, iar la vârsta de 24 de ani s-a căsătorit cu Pelaghia, soţia sa dăruindu-i cinci copii în cei aproape 20 de ani în care au trăit împreună.

„În anul 1884, s-a dus să se închine la Mormântul Domnului şi a rămas la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an şi jumătate în Muntele Athos şi s-a întors în ţară. A mai trăit câţiva ani în familie, şi-a pus copiii în rânduială, iar în anul 1890 s-a retras ca pelerin spre mănăstirile Moldovei“, se arată într-un articol dedicat lui Moş Gheorghe Lazăr pe portalul crestinortodox.ro.

În anul anul 1890, Gheorghe Lazăr s-a stabilit definitiv în oraşul Piatra Neamţ şi a ales să ducă o viaţă privată de tentaţiile lumii în turnul clopotniţă de lângă Biserica Sf. Ioan Domnesc ridicată de Ştefan cel Mare. A trăit aici timp de 26 de ani neîntrerupt, şi tot aici a murit pe 15 august 1916.  

Turnul clopotniţă al lui Ştefan cel Mare din Piatra Neamţ FOTO: Adevărul 

„Aici se ostenea singur, în post şi rugăciune, vara şi iarna, fără foc, fără pat, fără două haine, fără încălţaminte în picioare, trăind din darul lui Dumnezeu şi din mila oamenilor“.

Amănunte despre viaţa lui Moş Gheorghe Lazăr au fost consemnate de părintele Ioanichie Bălan, în „Patericul mănăstirilor nemţene” care spunea că cel mai mult citea Psaltirea, că ştia Psalmii lui David pe de rost, iar cea mai înaltă rugăciune a sihastrului era cea de noapte, făcută în biserică:

„Intra la ora 11 înainte de miezul nopţii şi ieşea dimineaţa, între orele patru – cinci. Aceasta era rugăciunea de foc a bătrânului Gheorghe Lazăr, pe care o săvârşea în taină, neştiut de oameni”.

Moşul care împărţea pâine săracilor din Piatra Neamţ

Alte mărturii despre viaţa lui Moş Gheorghe Lazăr au fost făcute de ucenicii sai, arhimandritul Mina Prodan şi protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ.

„Dimineaţa pleca, cu toiagul în mână şi cu Psaltirea sub braţ, la unele familii unde era chemat sau pe stradă, zicând pe de rost psalmii. Din banii pe care îi primea milostenie, cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie şi, la amiază când se întorcea, le împărţea săracilor şi cerşetorilor din oraş care îl aşteptau în faţa clopotniţei. Unora le dădea pâine, altora le dădea bani şi tot ce primea de la credincioşi. Apoi urca în turn singur numai cu Psaltirea sub braţ. Acolo zăbovea în rugăciuni de taină până către seară”.

Moş Gheorghe Lazăr, sursa: doxologia.ro 

Ucenicii săi spuneau că, după asfinţitul soarelui, Moş Gheorghe Lazăr  mânca legume fierte şi se culca, dar la ora 11 noaptea, cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga singur până dimineaţă. În zori, ieşea din biserică şi pleca să cumpere pâine pentru săraci. Moşul devenise astfel o figură arhicunoscută în târgul Pietrei, dar şi în împrejurimi. 

„Tineri şi bătrâni, săteni şi orăşeni, săraci şi bogaţi, cu toţii îl numeau de obşte Moşu Gheorghe. Iar când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau Psaltirea pe care o purta permanent sub braţ, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, vitele pe câmp stăteau o clipă din păscut, iar câinii niciodată nu lătrau după el”

Umbla desculţ şi nu se îmbolnăvea niciodată  

În ieşirile sale prin târgul Pietrei, Moşul Gheorghe Lazăr mergea desculţ fie vară, fie iarnă, şi era mereu descoperit pe cap, oricât de cald sau de ger era. 

„Iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se topeau sub tălpi, încât toţi se minunau de aceasta şi slăveau pe Dumnezeu. Spuneau bătrânii din Piatra Neamţ că iarna, oricât de ger ar fi fost, Moşul Gheorghe mergea încet pe stradă, prin viscol şi troiene, zicând Psaltirea pe de rost. Iar când trecea pe lângă brutării, intra înăuntru şi punea câte un picior pe vatra cu jăratic până îi cădea gheaţa dintre degete. Spuneau părinţii care l-au cunoscut şi bătrânii oraşului că Moşul Gheorghe nu a fost niciodată bolnav, căci darul Domnului era cu dânsul”

Despre el, se mai povestea că dacă îi dadea cineva mai mult de un leu, nu voia să primeasca, ci îl sfătuia pe omul milostiv astfel:  

„<Draguţă, dă-i la săraci, că aşa ne porunceşte Dumnezeu!> Odată a venit o femeie săracă la el şi i-a spus, plângând: <Moş Gheorghe, sunt femeie văduvă, am cinci copii la şcoală şi n-am nici un ban>. <De cât ai nevoie?> o întrebă bătrânul. <Îmi trebuie o sută de lei>. Atunci el i-a dat tot ce primise milostenie de la oameni în ziua aceea”.

Osemintele i-au fost strămutate la Văratec

Moş Gheorghe Lazăr a murit pe 15 august, 1916, şi a fost petrecut de mii de credincioşi din Piatra Neamţ până la mormântul din cimitirul oraşului. 

„Era îmbrăcat în cojocul său, cu Psaltirea şi toiagul alături” 

Osemintele i-au fost strămutate apoi la Mănăstirea Văratec în anul 1934. Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său, pe atunci stareţ la Mănăstirea Râşca din Suceava, a vrut să-i ducă osemintele Moşului Lazăr la Râşca, dar se spune că pe drum, caii de la căruţa în care era sicriul s-au oprit şi nu au mai vrut să meargă mai departe la intersecţia cu drumul spre mănăstirea Văratec. 

„Zadarnic încerca părintele Damaschin să-i pornească din loc. Apoi fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa mănăstirii. Înţelegând stareţul că aceasta este voia fericitului bătrân Gheorghe Lazar, i-a facut prohodul în biserică, împreuna cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a aşezat în gropniţă, sub altar, unde se află până astăzi”.