FOTO Jurnalul unui succes românesc pe vârful Aconcagua. Gestul alpiniştilor pentru un camarad aflat la capătul puterilor
0
Alpinistul român Adrian Laza a făcut parte dintr-o expediţie care a avut ca ţintă vârful Aconcagua din America de Sud.
Adrian Laza, alpinist român cu experienţa ascensiunilor în Elbrus şi Himalaya, a reuşit zilele trecute să-şi adauge în palmaresul personal încă o performanţă: cucerirea vârfului Aconcagua (6960 metri), cel mai înalt vârf din cele două Americi (de Nord şi de Sud) şi unul din cele mai importante 7 vârfuri ale lumii (7 Summits).
Experienţa expediţiei pe Aconcagua a fost povestită de însuşi alpinistul român într-un jurnal, postat ulterior de soţia sa, pe Facebook, după ce Adrian a reuşit să ajungă într-o zonă cu semnal. „Jurnal scurt de Aconcagua - cu final fericit“ prezintă istoria celor 11 zile în care Adrian, alături de partenerii săi de expediţie au trăit o experienţă teribilă, în condiţii la limita suportabilului.
„Am fost patru în echipă: Patrick, 47 ani, de profesie medic, originar din South Carolina, Collin proaspăt inginer constructor din Toronto, 24 ani, Alex proaspăt inginer constructor din Toronto, 25 ani, eu şi, în plus, ghidul nostru Carlos din Chile, arhitect, 40 ani, dar care nu profesează, ci face mountain guiding vara şi schi monitor iarna“, îşi descria grupul Adrian Laza.
Aclimatizare rapidă în corturi hypoxice
Alpinistul român spune că în principiu, o expediţie de Aconcagua durează în jur de 21 de zile, însă aventura făcută cu logistica firmei Aventuras Patagonicas, a fost scurtată la jumătate şi s-a derulat în perioada 20-30 ianuarie.
„…asta (expediţia, n.n.) e o invenţie de-a lor în sensul în care forţezi aclimatizarea cu corturile hypoxice (corturi ce simulează altitudinea prin scăderea concentraţiei de oxigen din atmosferă). La intrarea în parc în Camp Confluencia (3400 m) şi în basecamp Plaza de Mullas (4200m) doctorii care ne-au verificat tensiunea, pulsul şi concentraţia de oxigen din sânge au spus că nu cred în metoda asta de aclimatizare, că nu sunt suficiente studii ştiinţifice care să ateste acest lucru. Noroc că eu am avut o concentraţie bună de oxigen în sange (98% în Confluencia, 95% în Plaza de Mullas)...“
După prima săptămână de aclimatizare, pe 27 ianuarie, grupul a ajuns în tabăra 2, unde alpiniştii au putut vedea o parte din traseul pe care urma să meargă în ziua de vârf.
„Zăpada era destul de mare, îngheţată, a trebuit să ne punem colţarii. Locurile de cort sunt acoperite de gheaţă. Pe traseu ne-am întâlnit cu două expediţii mari care se întoarceau fără să fi făcut vârful. Îndoiala şi nesiguranţa ni se strecoară în suflet“
A doua zi, pe 28 ianuarie grupul a plecat spre tabăra 3, însă noaptea de dinaintea atacului final al vârfului a fost plină de peripeţii:
„Am pregătit cina şi ne-am strecurat în corturi să ne odihnim puţin înainte de ascensiune. Am stabilit deşteptarea la 4:00, mic dejun la 4:30 şi plecare spre vârf la 5:00. Vremea arăta senină cu vânt 50-55km/h, adică la limită. Cum socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă, pe la 8 au apărut locatarii corturilor de lânga noi, după ce făcusera vârful. Erau fericiţi şi şi-au împărtăşit bucuria succesului în modul cel mai zgomotos posibil până pe la miezul nopţii, după care au început să sforaie zgomotos de ne-au adus la limita disperării… Colac peste pupăză, pe la 2 dimineaţa a început şi vântul ce s-a tot intensificat până dimineaţă. Rafalele au scuturat cortul fără milă. Sunetul ceasului deşteptator ne-a găsit pe toţi treji“
Lacrimi de bucurie pe vârf
Pe 29 ianuarie, după un mic dejun compus din cereale şi ceai, aproape de ora 7, cei patru alpinişti au atacat vârful Aconcagua. După o oră, unul din alpinişti, Patrick a renunţat.
„Altitudinea, lipsa de somn, lipsa de experienţă şi-au spus cuvântul. Era vânăt la faţă şi părea dezorientat. Charlie l-a condus până la corturi şi apoi ne-a ajuns din urmă“
Condiţiile meteo în timpul ascensiunii au fost crunte, iar descrierea alpinistului român este cât se poate de explicită:
„Vântul sufla tare. Degetele de la mâini îngheaţă cu toate că suntem protejaţi de mănuşi groase. S-au anunţat -25 de grade, cu factorul vânt probabil sunt -35. Ajungem la traversă. Când trecem pe versantul vestic vântul se dezlănţuie cu furie, cred că are mult peste cei 55km/h din prognoză. Ghidul propune să facem o pauză de câteva minute pentru hidratare. Refuzăm cu toţii. Vântul trece prin gecile de puf ca printr-un tricou“
În cele 7 ore de ascensiune, au existat şi momente de cumpănă, una fiind aceea în care grupul a decis să-şi ajute pe unul din colegi, aflat în situaţie de epuizare, să urce împreună pe vârf.
„În vreo oră jumătate am ajuns sub vârf. Ne-am aşezat pe pietre. Vântul se potolise şi era o căldură teribilă. Am dat jos un rând de haine şi l-am aşteptat pe Collin. Am hotărât că e bine să urcăm toţi pe vârf în acelaşi timp. Într-un târziu a ajuns şi Collin, l-am sprijinit şi am urcat împreună pe vârf. A început să plângă de bucurie. A fost foarte mişcat că l-am ajutat şi încurajat să meargă până la capăt“
Odată ajunşi în vârf, alpiniştii au trăit o senzaţie deosebită, iar condiţiile meteo s-au apreciat considerabil:
„De jur împrejur vârfuri de 6000 - 6500m. Gheţari, văi adânci, creste înzăpezite, linişte şi mult soare. Trăiesc o senzaţie de bucurie amestecată cu pace, ca şi cum locurile mi-ar fi foarte cunoscute şi cumva prietenoase, ca şi cum în sufletul meu am mai fost aici sau munţii de aici sunt la fel cu cei din sufletul meu, cei de acasă. Nu e un munte dificil, e doar capricios. Închid ochii şi sunt recunoscător…“ . Adrian Laza
Se încarcă comentariile...
