Eminescu, un revizor şcolar extrem de intransigent: „Într-o dezvoltare normală a învăţământului, o asemenea directoare n-ar fi cu putinţă“

Eminescu, un revizor şcolar extrem de intransigent: „Într-o dezvoltare normală a învăţământului, o asemenea directoare n-ar fi cu putinţă“

Mihai Eminescu a fost revizor şcolar ]n anii 1875 şi 1876. FOTO: adevarul.ro

Din rapoartele lui Mihai Eminescu, făcute în urma inspecţiilor, ies la iveală gravele probleme cu care se confrunta şcoala românească de la acea vreme.

Ştiri pe aceeaşi temă

Graţie aprecierii pe care o avea de la Titu Maiorescu, ministrul Învăţământului şi Cultelor, Mihail Eminescu este numit revizor şcolar în judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie ce ar echivala cu cea de inspector general şcolar din zilele noastre. 
 
Şi Poetul nepereche avea să arate o seriozitate deosebită în activitate, dovadă controalele în şcoli şi rapoartele întomite, care dovedesc reale cunoştinţe de pedagogie, dar şi mâhnirea că ceea ce însemna noţiunea de „învăţământ“ era tratată cu indiferenă de unii dascăli, la fel de elevi, dar mai ales de autorităţi.
 
Contextul numirii lui Eminescu vine în cel legat de apariţia reformelor iniţiate în domeniul educaţiei din Principatele unite, legile instrucţiunii publice, care puneau bazele învăţământului gratuit de stat. Se prevedeau trei grade ale învăţământului: primar, secundar şi superior, primul fiind de 4 ani, al doilea de 7 ani (primar 4 ani plus 3 ani secundar) şi cel superior de 3 ani. 
 
Ca în orice domeniu, începutul a fost dificil, erau multe greutăţi de ordin material şi financiar, dar se
încerca eradicarea analfabetismului mai ales în rural, unde era aproape de sută la sută. 
 
Revenind la Eminescu, el este numit prin ordin de ministru, de la 1 iulie 1875 revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie pe care o va îndeplini până la data de 4 iunie 1876. Îşi i-a postul în primire şi se dedică responsabil atribuţiunilor, care nu erau deloc puţine. 
 
Avea ca sarcină să inspecteze peste 150 de şcoli, să facă rapoarte şi să pună concluzii, să verifice diverse „sesizări“, care se purtau şi pe la acele vremuri, plus că trebuia să gestioneze cancelaria revizorului, un fel de atribuţiune administrativă. Pentru toate acestea era retribuit cu 500 de lei, o sumă care nu era tocmai mică în anii respectivi.
 

„Cetirea merge binişor, toate celelalte obiecte însă rău. La aritmetică nu sunt sigure în numeraţiune, nici în adunare şi înmulţire“

Clădirea Şcolii de fete nr. 1 din Roman. FOTO: slineamt 

Despre o inspecţie făcută de Mihai Eminescu şi concluziile pe care le trage a scris profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Statului Neamţ, în cartea „Învăţământ, cultură şi personalităţi nemţene în documentele vremii“, apărută anul trecut. 

Este vorba de controlul pe care l-a realizat, pe 26 martie 1876, la sugestia ministrului, la Şcoala nr. 1 de fete din oraşul Roman (devinită mai târziu Liceul nr. 2 SturdzaCantacuzino şi actuala Şcoală Vasile Alecsandri). 

„Concluziile inspecţiei le-a trimis Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice la 27 martie 1876 (inspecţia a fost necesară datorită unor «sesizări» - n.n.). Raportul cuprinde date interesante, asupra procesului instructiv-educativ, dovedind în acelaşi timp că Mihai Eminescu în calitatea pe care o avea cunoştea bine învăţământul din acea perioadă“, notează profesorul Radu. 

Şi tot acesta detaliază ce a surprins Eminescu, care sublinia că frecvenţa era slabă. „La clasa a II-a cetirea merge binişor, toate celelalte obiecte însă rău. La aritmetică nu sunt sigure în numeraţiune, nici în adunare şi înmulţire. În privinţa gramaticii copilele ştiu numai unele definiţiuni, nu însă cunoştinţa vie şi concretă a părţilor cuvântului. Trecând astfel rău preparate în clasa a II-a, ele nu au pe de o parte o mulţime de material precis de programă, care presupune o instrucţiune solidă în clasele anterioare, pe de alta dezavantajul de a încăpea supt doamna Livescu supt acelaşi sistem mecanic de învăţământ“. 

O altă concluzie a revizorul şcolar reflecta o tară a procesului educativ din acele vremuri, învăţărea mecanică, copiii însuşindu-şi noţiuni despre care nu ştiau ce înseamnă: „Învăţarea pe această şcoală, dar nu cu mult mai mult decât mai pe toate celelalte şcoli din ţară“.

Eminescu îşi încheia raportul către minister în termeni duri la adresa directoarei şcolii, despre care considera că nu prea avea ce căuta în sistem:

„Rugându-vă să consideraţi că învăţământul mecanic este cel general în şcolile noastre, de vreme ce lipsa de cunoştinţe pedagogice e asemenea generală, sunt de părere că într-o dezvoltare normală a învăţământului pedagogic o asemenea directoare nici n-ar fi cu putinţă şi nici ar trebui suferită, dar în împrejurările de faţă această şcoală e la nivelul a cel puţin 50 la sută din şcolile noastre de fete“.

Cum i s-a sfârşit cariera de revizor din cauza politicii
 
Eminescu inspectează şi alte şcoli din judeţele unde era revizor, concluziile fiind la fel de relevante. Frecvenţa era foarte slabă, dascălii trăiau în condiţii mizere, erau lipsuri de tot felul, iar comportamentul administraţiei locale era lipsit de răspundere în ceea ce priveşte nevoile şcolilor. 
 
Toate acestea îi conturează ideea că, în acea perioadă, populaţia rurală a judeţului Vaslui considera că educaţia era o chestie secundară, dacă nu inutilă. În inspecţiile de la şcolile din Şipotele, Bahlui, Erbiceni, Totoieşti, dar şi la latele, consta că majoritatea erau închise chiar şi 6 luni pe an din cauza lipsei de lemne, pedagogii se îmbolnăveau şi nu avea cine îi suplini. 
 
Plus că autorităţile comunelor se dedau la tot felul de practici, care numai în folosul educaţiei nu erau. La unitatea din Bahlui, notarul ocupase mai multe săli de clasă, care serveau ca locuinţă, iar altele eveau rol de cămară şi depozit de fân. 
 
Continua să remarce că elevii memorau lecţiile, fără să le înţeleagă, iar în şcolile inspectate recomanda să se utilizeze manualele ale cărui autor era Ion Creangă. 
 
Deşi dedicat profesiei sale, Eminescu avea să pătimească din cauza factorului politic, care, la fel ca şi acum, avea ingerinţe şi în educaţie. În primăvara lui 1876, i se impută că nu a făcut inspecţii la şcolile din Iaşi, lucru nereal, dar ce mai conta. Apoi Maiorescu îşi dă demisia, la scurt timp cade guvernul Lascăr Catargiu, iar noul
ministru al Învăţământului, Gheorghe Chiţu, îl concediază pe revizorul Eminescu.
 
Şi iată ce îi scria Veronicăi Micle, legat de acest subiect: „Canalia liberală a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viaţă! Rămas fără o poziţie materială asigurată şi purtând lovitura morală ca o rană, care nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavând nici un scop, nici un ideal. Crede-mă, de azi sunt un om pierdut pentru societate. O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea“.
 
După acest episod neplăcut Eminescu s-a retras o perioadă la Iaşi, la Ion Creangă, învăţător în mahalaua Sărărie, cel ce avea să-i devină bun prieten.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările