Despre metehnele moldovenilor: „De băutură nu aveau prea multă greaţă, dar nici nu-i sunt plecaţi peste măsură“
0Cărturarul Dimitrie Cantemir îi surprinde, în prestigioasa lucrare enciclopedică „Descriptio Moldaviae“, cu bune şi mai puţin bune, pe locuitorii ţinutului unde a fost domnitor în două rânduri, de fiecare dată pentru o scurtă vreme.
„Descriptio Moldaviae“ a fost concepută de fostul domnitor al regiunii româneşti în perioada de exil în Rusia, la solicitarea Societăţii de Ştiinţe Princiar-Brandenburgheză - Academia Regală Prusacă de Ştiinţe din Berlin, unde autorul era membru.
Lucrarea este scrisă în limba latină, între 1714 şi 1716, şi poate fi considerată un studiu amănunţit pe teme de istorie, geografie şi etnologie, manuscrisul original găsindu-se acum la la Bibliothèque Nationale de France Paris.
Prima versiune în limba română a fost realizată, în 1825, la Mănăstirea Neamţ, dar nu avea titlul original, numindu-se „Scrisoarea Moldovei“. Apoi, în 1851, Costache Negruzzi a publicat o nouă ediţie la Iaşi, cu titlul „Descrierea Moldaviei“.
Dincolo de valoarea ei istorică, „Descriptio Moldaviae“ are şi o parte savuroasă, cea în care Cantemir (domn al Moldovei în martie-aprilie 1693 şi 1710 - 1711; e considerat un mare cărturar al umanismului românesc - enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor), descrie extrem de plastic şi realist omul simplu, cu bune şi cu rele.
Autorul scrie - el însuşi neam de răzeş din ţinutul Fălciului, pe Prut - că de lăudat la moldoveni ar fi „credinţa cea adevărată şi primire de oaspeţi“, iar de criticat „obiceiuri“ pe care le găsim şi la alţii, „de nu prea multe, încă nu prea puţine“ şi că „sunt glumeţi şi veseli; ceea ce au în suflet le stă şi pe buze“.
O altă caracterizare ar fi că au cumpătare care nu înseamnă zgârcenie şi o bunăcuviinţă obştească şi sunt „cutezători, semeţi, puşi pe gâlceavă“. O altă constatare a scriitorului este aceea că moldovenii nu numai că nu erau iubitori de învăţătură, ci chiar le era urâtă:
„Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea. (...) Învăţătura este treaba popilor“.
„Rachiul nu-l iubeşte nimeni, afară de oştean“
Revenind la felul lor primitor de a fi, altceva decât spune Cantemir nu se poate adăuga: „Chipul cu care primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare laudă; căci deşi foarte săraci totuşi nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare şi găzduire unui oaspete şi-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl privesc cu faţa voioasă, ca şi când le-ar fi fraţi sau altă rudenie. Unii aşteaptă cu masa de prânz pînă la al nouălea ceas din zi şi, ca să nu mănânce singuri, îşi trimit slugile pe uliţe şi le poruncesc să poftească la masă drumeţii pe care îi întâlnesc“.
Cărturarul îi mai descrie pe moldoveni ca fiind petrecăreţi, iubitori de veselie, dar fără dezmăţuri, nu în fiecare zi, ci pe la sărbători sau iarna, când gerul îi sileşte să stea acasă:
„De băutură nu au prea multă greaţă, dar nici nu-i sunt plecaţi peste măsură. Desfătarea lor mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopţii; altora până ce se crapă de ziuă şi să bea până ce varsă. Atât că nu au obicei să facă petreceri în fiecare zi, ci numai la sărbători sau cînd e vremea rea iarna, când gerul sileşte oamenii să stea pe acasă şi să-şi încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-l iubeşte nimeni, afară de oştean; ceilalţi beau numai un pahar mic înainte de masă“.
Totuşi, la un moment dat, Dimitrie Cantemir, care a stat extrem de puţin pe tronul Moldovei din cauza intereselor ruso-turce asupra teritoriului, devine mai critic.
„Vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda. (...) Năravurile bune sunt rare la ei şi întrucât sunt lipsiţi de o adevărată creştere bună şi de deprindere a năravurilor bune, va fi anevoie să găsim un om cu năravuri mai bune decât ceilalţi, dacă firea cea bună nu i-a venit într-ajutor“.
Despre oşteanul moldovean şi preacurvie
Cartea a fost scrisă de cantemir în timpul exilului în Rusia. FOTO: Adevarul
Dat fiind contextul vremurilor din Moldova feudală, ţinutul a fost teatru de război, fie că au fost vorba de lupte între domnii „pământeni“ pentru tron, sprijiniţi de turci, ruşi şi polonezi sau invazii tătare. Şi iată cum surprinde Cantemir oşteanul moldovean, cu precizarea că se referea la ţăranii liberi, care posedau ceva avere, dar trebuiau să lupte atunci când li se cerea:
„La începutul luptei sunt totdeauna foarte viteji, iar de-al doilea sunt mai moi; dacă şi după aceea sunt din nou împinşi îndărăt, atunci rar mai cutează să înceapă a treia oară. Însă de la tătari au învăţat să se întoarcă iar din fugă şi cu acest meşteşug au smuls adesea izbânda din mâna duşmanului. Faţă de cei învinşi se arată când blânzi, când cruzi, după firea lor cea nestatornică. Ei socotesc că este o datorie creştinească să ia viaţa unui turc sau tătar şi pe acela care se arată blând cu aceştia îl socotesc că nu este bun creştin“.
Şi mai spune autorul în „Descriptio Moldaviae“ că moldovenii aveau credinţa fermă că fiecărui om numai Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii, iar înainte de aceasta nimeni nu putea să moară în lupte.
„Aceasta le dă o îndrăzneală aşa de mare, încât se năpustesc uneori nebuneşte asupra duşmanului. Să omoare sau să prade un turc, un tătar socotesc că nu este păcat şi cu atât mai puţin fărădelege. Cei ce locuiesc mai aproape de tătari pradă şi omoară cu vrednicie; şi atunci când năvălesc în ţara tătarilor, ei zic că n-au prădat, ci că şi-au luat înapoi numai ce era al lor, fiindcă tătarii nu ar avea în stăpânire astăzi nimic afară de ceea ce au răpit cu sila de la strămoşii lor“.
În lucrarea comandată de Academia Regală Prusacă de Ştiinţe din Berlin se vorbeşte şi despre chestiuni „lumeşti“, spunându-se că jupânesele nu erau aşa de frumoase ca femeile de rând, dar că acestea din urmă erau mai „libertine“.
Şi mai zice Cantemir: „Preacurvia este rară la ei, însă tinerii socotesc nu numai că nu este ruşine, ci că este de laudă să preacurvească în taină până se însoară, ca şi când n-ar fi ţinuţi să asculte de vreo lege“.
Se încarcă comentariile...
