De ce considerau românii tatuajele semne diavoleşti, acum un secol. Obiceiul văzut ca unul barbar a devenit o modă printre străbunii noştri

Legendarul tatuator Ron Ackers, în Bristol, Marea Britanie în 1950 FOTO Huffington Post

În societatea românească de la sfârşit de secol XIX, imprimarea pielii cu tatuaje era considerat un obicei straniu, greu de înţeles şi extrem de rar întâlnit. Publicaţiile vremii preluau informaţii din presa internaţională pentru a le explica românilor ce rost au şi cum se fac tatuajele.

Un articol din luna august 1898 al publicaţiei „Propăşirea. Revista societăţii Corpului Didactic din judeţul Neamţ” (nr. 11-12) prezenta în rubrica „Varietăţi” obiceiul tatuajului practicat în diferte zone ale lumii. 

Institutorul G. Simionescu menţionează din start că „acest obiceiu barbar” este răspândit la popoarele sălbatice. 

„În zilele noastre tatuajul răspunde unei cerinţi atât religioase, cât şi pentru decorarea corpului la toate popoarele din Africa Centrală şi meridională, Borneo, Noua Zeelandă, etc, variind, astfel că în unele părţi se tatuează numai bărbaţii, iar în altele numai femeile”, notează G. Simionescu la începutul articolului.   

„Câtă durere trebuie să sufere sermanele! ”

Redactorul revistei realizate de Societatea Corpului Didactic din judeţul Neamţ explică apoi, în detaliu, câteva ritualuri prin care se tatuau popoare din ţinuturi îndepărtate: 

„În insulele Reginei Charlota, capii de familie au pe capul lor tatuajul tuturor membrilor familiei; în insulele Marchise bărbaţii au întreg corpul lor acoperit cu înţepături negre; în Sandvich văduvele poartă tatuat pe limbele lor numele răposatului lor bărbat. Închipuiţi-vă câtă durere trebuie să sufere sermanele!”, concluzionează cu umor fin institutorul. 

Din articolul publicat în urmă cu peste un secol, aflăm procedura din Birmania, ţară din sud-estul Asiei, unde tatuajul se imprima prin metode extrem de dureroase: 

„În Birmania, tatuajul se face în public. Se ia copilul de 10 ani, se lungesce jos, şi pe corpul său se aşază artistul cu un instrument primitiv format dintr-un triunghiu de aramă de 18 cm lungime, având un ac ascuţit de 6 cm, ce-l introduce în corpul victimei, fixând punct cu punct, desenul ce vroiesc să-l graveze. La această operaţiune dureroasă, întrebuinţându-se cerneală de China ce se toarnă în punctele făcute în carne, se strâng băieţi şi fete, ce râd cu hohot de strigătele de durere. În urma cărei operaţii, mulţi se duc pe lumea cealaltă”        

Tatuajul artistic din Londra

Simionescu notează că obiceiul se practică şi în Japonia, dar nu într-un mod aşa de barbar. 

„Cel mai vestit e Chyo de Jakohama  servindu-se de trei colori: negru-albastru, cafeniu şi roş, ce face minuni” 

În perioada în care apărea articolul, se ştia că tatuajul era o adevărată artă în Anglia. Autorul articolului dă detalii despre culorile folosite de un vestit meseriaş din Londra, dar şi despre categoriile de clienţi, sau modelele folosite în tatuaje:  

„Actualmente, tatuajul cel mai artistic se face în Londra. Un oarecare Sutherland Macdonal, prin întrebuinţarea colorilor: albastru şi verde şi cu ajutorul unei maşini electrice tatuează pe braţele ofiţerilor insigniile regimentului lor, streinilor câteva cuvinte în limba ţerei lor şi chiar multor doamne din lumea mare şi prinţeselor din familii regeşti diferite desenuri artistice, umoristice şi spirituale”