Cum socializau tinerii acum 100 de ani, în satele din nordul Moldovei. „Numai spor de lucru nu se face la şezători“

Prin tradiţie, şezătorile erau bune prilejuri de socializare între tineri

În nopţile lungi de iarnă, în satele din Moldova era un lucru obişnuit ca tinerii să se întîlnească în diferite case unde se organizau şezători.

La sfârşit de secol XIX, viaţa în comunităţile rurale respecta o serie de obiceiuri în funcţie de anotimp. Iarna, când ziua era mai scurtă, flăcăii şi fetele se adunau după lăsarea serii la şezători, prilej pentru activităţi lucrative, dar şi una din puţinele ocazii de socializare în această perioadă a anului.

Despre ce se întâmpla în timpul unei astfel de adunări tradiţionale, învăţătorul Simion Mihăilescu a scris un articol în revista de folclor Şezătoarea (numărul 11-12 din luna martie 1893). Dascălul relatează cum decurgea o şezătoare în satul Giuleşti, de la limita judeţelor Suceava cu Neamţ, dar preciza că situaţiile sunt comune cu alte altor localităţi din ţară.  

„În acest sat, ca în multe alte părţi locuite de români, sătenii căutînd a schimba viaţa lor monotonă, fac şi dînşii petreceri felurite. În lungile nopţi de iarnă, pe cînd cei mai bătrîni cisluiesc în crîşmă de naintea unui pahar cu rachiu, flăcăii şi fetele se adun la o casă sau două, formînd şezători“, spune autorul articolului din publicaţia amintită. 

De regulă, în tipul de şezătoare a tinerilor din timpul iernii fetele lucrau cu furca în brâu, pentru a face „un spor“, în timp ce flăcăii caută să se evidenţieze cu fel de fel de năzdrăvănii. Numai că, după cum arată învăţătorul, cel mai mare interes al tinerilor era în pauzele de lucru. 

„Aci, la şezătoare, ca la ori şi ce adunare de flecăi şi fete, se păstrează un obiceiu vechiu: din timp în timp fac cîte o pauză, lăsînd la o parte lucrul şi jocul; fiecare flecău îşi ia cîte o fată şi se duc de o parte de bătrîni, la camară: o odăiţă mică ce se află mai la toate casele ţărăneşti. Acolo, flecăul ţine pe fată în braţe, o sărută, o mai strînge, o mai pişcă, o mai gîdilă, cu un cuvînt, se drăgostesc. Numai spor de lucru nu se face la şezători, căci flecăii prin năzbîtele lor, provoacă rîsîte ce fac pe fete să se ţină cu mînele de piept“, descrie S. Mihăilescu atmosfera de şezătoare, neuitând să menţioneze că uneori, evenimentele erau întreţinute şi de cântăreţi cu vioara sau cu fluierul. 

Între „năzbîtiile“ pe care băieţii le făceau pentru a atrage simpatia fetelor, autorul descrie jocurile denumite Calul, Ţuşca, Cloponiţa şi Ciubetu. Primul dintre ele („Calul“) însemna un joc în care doi tineri se legau spate în spate de brâu, se aplecau cu capul în jos şi se acopereau cu haine, pentru a închipui un bidiviu. Urma apoi o scenă care stârnea hazul tuturor: 

„Unul care-i mai uşor se suie călare, de unde struneşte calul. Se plimbă cu el prin casă, făcîndu-l scos de vînzare. Unul se face cumpărător şi îl negoaţă începînd de la un preţ mare tot merge descrescînd pînă cînd cumpărătorul îi dă un leu şi-un ort. Zicînd astfel, stăpînul răspunde: <decît ţi l-oi da c-un leu şi-un ort, mai bines să-l văd mort>. Apoi aruncă o oală cu cenuşă ce o ţinea în mînă. Toată casa se umple de cenuşă. În acest timp, în mijlocul hohotelor de rîs, provocat de tălmăşagul cu şic al negoţului, se desfac cei doi deslegîndu-se de cingători şi călăreţul rămîne jos“, descrie jocul S. Mihăilescu în revista „Şezătoarea“.  

Un alt joc, „Clopotniţa“, des întâlnit la şezătorile de iarnă ale tinerilor, avea următoarele reguli:  

„Se aşază flecăi roată cuprinşi cu braţele pe după cap. Amăgesc pe unu care nu ştie cum îi urmarea şi-l pun în mijlocul lor. Unu se sue de asupra pe umerii lor şi apucînd cu mîinile de cap pe cel din mijloc, îl trage în toate părţile, zicînd că trage clopotul. Pe cînd acesta răcneşte să-l lase cap, ceilalţi fac haz“