Cum selecta fosta Securitate elevii, ca să-i transforme în informatori. Cinci paşi pentru completarea reţelei informative

Încă din primii ani după instalarea la putere, regimul comunist a încercat să-şi asigure o influenţă cât mai mare în rândurile tinerilor, precum şi un control al mijloacelor de educare a acestora.

În studiul „Colaboratorii din rândul tinerilor - cea mai tragică formă de completare a reţelei informative a Securităţii“, publicat în Caietele CNSAS, nr. 19 din 2017, istoricul Luminiţa Banu prezintă metodele pe care regimul comunist le aplica pentru a-şi asigura colaboratori din rândul tinerei generaţii. 

Într-unul din capitole, autoarea detalia metodele prin care se forma reţeaua informativă în rândurile tineretului, descriind traseul pe care îl parcurgea un elev, din momentul în care intra în atenţia ofiţerului-recrutor şi până la abandonarea acestuia sau transferarea sa către altă structură informativă.

„Etapele creării reţelei informative erau: punctarea candidaţilor; studierea şi verificarea; selecţia persoanei corespunzătoare; stabilirea modalităţilor concrete de efectuare a recrutării; recrutarea propriu-zisă“, spune Luminiţa Banu. 

În prima etapă, aşa-numita punctare a candidatului la recrutare se selecta o persoană care, pe baza studiului realizat de ofiţer, părea să ofere garanţia că va accepta colaborarea cu Securitatea şi că avea posibilitatea să ofere informaţii cu valoare operativă. 

„Studierea şi verificarea constau în operaţiunea de evaluare a informaţiilor culese despre respectiva persoană (de la cartotecile Securităţii, prin persoanele de sprijin, prin efectuarea de investigaţii). Urma contactarea <candidatului> de către ofiţer, acţiune în urma căreia se întocmea un raport de cunoaştere personală. De obicei, acest prim contact direct era decisiv în includerea sau nu a elevului în reţeaua informativă. Contactarea se făcea fie în mod legendat, ofiţerul de securitate atribuindu-şi o altă identitate şi funcţie, fie <descoperit>, acesta declinându-şi gradul de ofiţer de securitate“, mai arată autoarea studiului. 

Recrutarea elevilor se făcea în şcoli

Pentru a cunoaşte mai bine viitor informator, acesta trebuia să furnizeze ofiţerului informaţii cu privire la trei categorii de probleme:  condiţiile mediului în care a crescut şi s-a dezvoltat, conduita în relaţiile cu colegii, familia, etc şi atitudinea faţă de oameni, de valorile sociale şi faţă de sine însuşi. 

„Recrutarea propriu-zisă se realiza, de obicei, într-un spaţiu din incinta şcolii şi cuprindea o serie de discuţii exploratorii, de tatonare a <candidatului> (se întocmea în prealabil şi un <Plan de discuţii ce se vor purta cu elevul candidat la recrutare>), pe parcursul acestora arătându-i-se stările de lucruri negative care existau în anturajul său, necesitatea de a se pune capăt acestora, de a preveni eventuala transformare a unor acţiuni aparent banale în infracţiuni şi nevoia de sprijin pe care o resimţea Securitatea în acel domeniu“. 

Pentru a fi convingător, ofiţerul trebuia să sublinieze că o astfel de activitate constituia o „îndatorire patriotică“, arătându-i-se elevului că alegerea sa era o dovadă de încredere, o recunoaştere implicită a calităţilor şi conduitei ireproşabile pe care le-a dovedit în timp.

„Dacă discuţiile purtate îl îndreptăţeau pe ofiţer să aprecieze că nu s-a înşelat în punctarea candidatului şi că acesta va accepta propunerea de a colabora cu Securitatea, urma formularea propunerii ca atare. În caz contrar, discuţia era canalizată spre probleme periferice, fără tangenţă cu aspectele de interes operativ (aşa-numita <variantă de retragere>), astfel încât candidatul să nu realizeze care a fost adevăratul scop al întâlnirii“, se mai arată în articolul citat.