Credinţa de nestrămutat a românilor în secolul al XIX-lea: „Căpcânii sunt nişte oameni cu capul de câne şi foarte răi“

Urieşii sau căpcăunii sunt personaje fantastice întâlnite în basmele românilor. La sfârşit de secol XIX, în tradiţia populară aceste figuri erau considerate strămoşi ai oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri şi au dispărut pentru totdeauna.

În folclorul autentic cules la sfârşit de secol XIX, şi început de secol XX de învăţătorul M. Lupescu, din Broşteni, se spunea că urieşii au trăit înaintea noastră, dar au dispărut complet de pe pământ. 

„Ciolane de-ale lor greu se găsesc. Urieşii n-au să se mai ivească pe pământ“, spune autorul în revista Şezătoarea, în numărul 2 din anii 1893-1894.

Conform tradiţiei populare, existau descrieri destul de precise ale acestor personaje.   

„Capul unui urieş era cât un munte, picioarele lor erau groase cât poloboacele, şi nu călcau decât din munte în munte. Aveau o gură în care puteau intra 5-6 oameni de-o dată şi în care şi-ar fi putut face paturi ca să se culce. Ei erau buni la inimă şi voinici. Ei puneau de mămăligă ca în satul nostru şi se duceau după sită în ţara ungurească, făcând numai 4-5 paşi. Casele lor erau foarte mari. Într-un cuptor de-al lor, puteau să se culce 12 oameni de azi“, arată învăţătorul Lupescu.

Căpcăunii, trimişii lui Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor răi

Dacă urieşii sunt considerate personaje complet dispărute, căpcăunii, sau căpcânii par să aibă o misiune încredinţată de Dumnezeu, pe care o vor duce la sfârşit la Judecata de Apoi. 

„Căpcânii sunt nişte oameni cu capul de câne şi foarte răi. Ei nu se hrănesc decât cu carne de om, ce le place foarte mult. Ei au trăit de mult şi au fost trimişi de D-zeu spre pedepsirea celor răi. Ei au un ochiu în frunte şi unul în ceafă. Sunt iuţi şi răi pară de foc. Graiul lor e urât. Prind oameni de-ai noştri, îi pun la îngrăşat unde nu le dă decât miez de nucă şi pane, şi apoi îi frig în cuptor şi-i ospătează“, spune M. Lupescu. 

În plus, despre căpcăuni se face referire şi la un moment istoric legat de cuceririle lui Alexandru Macedon. 

„Alexandru Macedon, când o avut bătălie cu Por împărat, i-o prins şi i-o închis între nişte dealuri împreunate, unde nu-i zi niciodată, şi i-o închis acolo de unde nu vor putea ieşi decât la vremea de-apoi. El o aşezat deasupra dealurilor o furcă şi un clopot care se trage singur la suflarea vântului; căpcânii, când aud clopotul, socot că-i Alexandru pe-acolo şi-i păzeşte. Ei vor ieşi de-acolo la vremea de-apoi şi vor începe slujba pentru care i-o făcut D-zeu“

Blajînii - de le-ai zice orice, nu se supără 

În credinţa populară de la început de secol XX, blajinii erau consideraţi oameni care trăiau „la marginea pământului“. 

„Sunt un soi de oameni cari trăiesc pe lângă apa Sâmbetei, la marginea pămîntului, ascunşi de lumea noastră, ascunşi de mincinoasa viaţă ce-o ducem noi. Cum vor fi ei: nalţi ori mici, proşti ori cuminţi, diştepţi ori nu, nu se ştie; se spune că-s oameni supuşi, ascultători, plecaţi întru Domnul, religioşi şi buni la inimă. De le-ai zice orice, nu se supără. Ei postesc mult. Nu ştiu când sunt paştele, decât numai dacă văd coji de ouă, lucru ce face pe gospodinele romance ca la paşti, cojele de ouă să le zvârle pe ape curgătoare. Când ei văd cojile, ştiu că creştinii au avut paşti, şi încep a le serba şi ei. Desigur că în credinţa lor sunt buni creştini. Paştele Blajinilor cad totdeauna Luni după Duminica Tomei. Această zi sărbătorită de Blajini ca paşti, româncele o serbează postind“.

Antihîrţul, un Hristos minicinos

Un alt personaj despre care se face referire în articolul din revista de folclor, este Antihîrţul, în traducere Antihristul biblic.  

„La vremea de-apoi, care nu-i departe, pe lângă multe alte pedepse ce va trimete Dumnezeu asupra lumei, care-i plină de păcătoşi, va mai ieşi şi un Hristos minciunos numit Antihîrţ. Antihîrţ are să fie foarte urât şi rău la inimă. El va umbla înşelând lumea, şi toţi acei ce vor crede în învăţăturile lui mincinoase, de iad, de munci grele şi de focul cel nestâns vor avea parte“.

Interesante sunt scenele pe care autorul le imaginează în vremea de apoi, atunci când va acţiona Antihîrţul.

„Fiindcă la vremea de-apoi are să fie secetă mare, el are să umble cu poloboace de urină şi tot acel ce va bea, va fi al lui; cel ce va putea să rabde setea, acela va avea parte de raiu şi de fericirile lui. Învăţăturile lui Antihîrţ, căci el are să fie propovăduitorul necredinţei şi minciunei, vor fi crezute mai de toată lumea, căci nu vedeţi că lumea astăzi mai uşor crede în minciuni decât în adevăr? Antihîrţ are să se nască şi el tot dintr-o fecioară, întocmai ca Hristos, însă acea fecioară urâtă ce-l va purta, are să fie talpa Iadului. Antihîrţ se crede a fi întruparea duhului rău şi necurat. El va purcede din necuratu care-i dă putere să înşele această lume uşoară. Nu-i departe vremea când se va isca el, căci multe semne încep  a se arăta că vremea de-apoi nu-i departe“.