Cine erau netoţii, neamul de romi care a îngrozit Europa în drumul spre Moldova. Istoria sosirii ţiganilor pe actualul teritoriu al României

Istoria stabilirii ţiganilor pe teritoriul actual al României începe în urmă cu peste şase veacuri, primii membri ai etniei fiind robi pe proprietăţile mănăstirilor sau la curţile domneşti.

Profesorul doctor în istorie Daniel Dieaconu urmăreşte în lucrarea „«Ţiganii» din Moldova. Pagini dintr-o istorie veche” traseul acestei etnii şi obiceiurile pe care le avea în perioada Evului Mediu.  

Conform surselor istorice, mărturii ale prezenţei ţiganilor în zona Moldovei apar la începutul secolului al XV-lea, respectiv în anul 1408, atunci când sunt pomeniţi robii tătari ai Mănăstirii Moldoviţa. 

„În 1428, într-un document al cancelariei lui Alexandru cel Bun, se hotăreşte proprietatea Mănăstirii Bistriţa (din ţinutul Neamţului, una dintre cele mai vechi şi mai bogate ale Modovei) asupra a 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari”, arată istoricul Dieaconu. 

Spre deosebire de Moldova, etnia este cunoscută în Ţara Românească ceva mai devreme, respectiv din anul 1385, în timpul lui Dan I, ca robi ai Mănăstirii Vodiţa (cel mai vechi lăcaş monastic din spaţiu românesc), iar în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), sunt pomeniţi robii ţigani ai Mănăstirilor Tismana şi Cozia.

Ţigani din România la început de sexol XX. Carte poştală din colecţia Viorel Nicolau 

Traseul ţiganilor

Profesorul susţine că numele de ţigani apare în Imperiul Bizantin. Grecescul „atsiganos” ( în traducere - de neatins - din verbul athiggainein - a nu atinge), întâlnit încă din secolul al XI-lea, conform cronicarilor bizantini, provine de la numele unei credinţe considerate eretice, la care ar fi aderat şi membrii acestei etnii. 

Despre cum a ajuns această etnie pe teritoriul actual al României circulă mai multe variante.
 

„Mulţi autori consideră că ţiganii au sosit odată cu tătarii (mongolii), odată cu marea invazie a mongolilor în Europa, în anii 1241-1242, uneori punându-se semnul de egalitate între tătarii şi ţiganii din Moldova”, spune Daniel Dieaconu.

Istoricul notează că cele mai multe opinii sunt îndreptate către stabilirea originii lor indiene, argumentul forte fiind asemănarea limbii lor (romani) cu limba sanscrită veche, cu mare circulaţie în India.

„Ţiganii au venit, astfel, fie împinşi de turcii selgiucizi, fie de turcii otomani, sau aduşi de către mongoli în teritoriile asupra cărora au avut vremelnice stăpâniri. Un argument al provenienţei lor sud-dunărene este însuşi numele lor, aţigani, devenit apoi ţigani, aflat şi astăzi în uz, un termen de origine grecească, iar în limba lor sunt destul de mulţi termeni de provenienţă sud-slavă sau grecească”.

Ursari, aurari, lingurari, lăieşi...

Profesorul Dieaconu ţine să menţioneze că, în Evul Mediu, în spaţiul românesc, dar şi în statele vecine, ţiganii au avut statutul de robi, numele lor căpătând şi un sens social. 

„Cei mai numeroşi au fost ţiganii domneşti, care mai apoi au devenit ţiganii statului, dar mai sunt şi cei robi ai mănăstirilor sau ai boierilor. Locuiau în corturi (din vechime se folosea termenul tziganes tentorianis), străbăteau ţara din lung în lat, practicând îndeletnicirile tradiţionale şi plătind o dare către stat sau către stăpâni”, mai spune istoricul. 

După ocupaţiile pe care le aveau, au fost identificate mai multe categorii de ţigani: rudari sau aurari („adunau aurul din nisipul râurilor, folositori pentru domnie”), ursarii („rătăceau prin ţară îndemnând urşii să joace «tananaua» în sate, oraşe, bâlciuri, iarmaroace, târguri, spre a primi obolul de la privitori”). Despre ei se spunea că făceau «furtişaguri», iar lumea era prevăzătoare, când aceştia soseau în localitatea lor, să nu le dispară din animale, mai ales, păsările de curte”. 

Ţigani ursari. Carte poştală din colecţia Viorel Nicolau 

O altă categorie erau lingurarii, cei care făceau obiecte casnice, iar lăieşii erau potcovari, fierari şi chiar zidari. Între ţiganii de laie (lăieşi) sunt şi cei care confecţionau căldări de aramă, de unde şi numele de ţigani căldărari.

Netoţii, sau  ţiganii fără stăpân 

Un grup de ţigani aparte erau cei numiţi „netoţi”, care nu aveau stăpân. „Veniseră din Imperiul Habsburgic - nu aveau un meşteşug al lor, se dedau la jafuri şi tâlhării, fiind foarte periculoşi, umblând în grupuri de 20-30 de familii. Nu aveau corturi şi trăiau în condiţii animalice, hrănindu-se chiar şi cu mortăciuni”, se arată în lucrarea profesorului Dieaconu. Conform acestuia, netoţii erau văzuţi ca foarte periculoşi şi de către călătorii străini ce au străbătut Ţările Române în Evul Mediu şi au fost o problemă chiar şi pentru autorităţi. 

„De obicei, ţiganii nu erau organizaţi încât să poată pune în pericol marile drumuri comerciale, nu aveau arme şi nu au devenit «hoţi de calea mare», putând ataca doar pe călătorii mai puţini la număr şi pe negustorii mărunţi”.

Ţiganii căsaşi erau folosiţi la munci casnice în special de către boieri. „Boieroaicele aveau întotdeauna 2-3 roabe ţigănci ce le ajutau la bucătărie şi la «sulemeneli»). Erau şi ţigani ce lucrau la munci agricole, dar în număr mai mic, nefiind o îndeletnicire specifică neamului lor”, mai notează istoricul. 

În momentul în care ţiganii încep să se sedentarizeze, să-şi ridice bordeie de cărămidă, apar şi cărămidarii. Aceştia lucrau în lutării despre care se spunea că ştiau „să alunge ploile”, atunci când îşi desfăşurau activitatea. „Iar dacă era secetă şi ţiganii cărămidari se aflau în zonă, erau fugăriţi în grabă”. 

Şatră de ţigani la 1911 sursa foto: Historia

Ţiganii în judeţul Neamţ

În judeţul Neamţ, prezenţa ţiganilor a fost constatată încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), ca aparţinând marilor mănăstiri: Neamţ şi Bistriţa, iar mai apoi, şi altor lăcaşuri de cult monahale Mănăstirea Hangu, Schitul Pionul, Bisericani, Pângăraţi, Secu sau pe moşia boierilor Cantacuzini, ce aveau întinse posesiuni la poale de Ceahlău.  

„Pe Valea Muntelui, autorităţile au încercat să-i „colonizeze” undeva în lunca Bistricioarei, în locul numit <prundul netrebnic al Bistricioarei>, o zonă mai puţin propice agriculturii”

Daniel Dieaconu aminteşte în acest sens că un poet popular, C. Tănase Teiu, în „Plutaşii pe Bistriţa”, din anul 1934, descria drumul plutaşului de la Vatra Dornei la Piatra-Neamţ, în versuri pline de umor din care nu putea lipsi nici ţiganul:

„Şi-am ajuns la Bistricioara

Şi-un ţigan urât ca cioara, 

Ce-avea-n mână o scripcuţă

Şi o ţigancă desculţă, 

Ce-avea capul ca un nap,

A sărit pe plută-hleap!”

Ţiganii statului, primii dezrobiţi

Un capitol important în istoria acestei etnii se scrie odată cu Revoluţia paşoptistă, care cerea dezrobirea ţiganilor. 

„Mihail Kogălniceanu, un spirit înaintat al epocii moderne (...) a militat pentru dezrobirea ţiganilor, şi el a fost primul autor român care a încercat să realizeze un studiu despre istoria acestui neam, în anul 1837. Kogălniceanu îi vedea pe ţigani apropape de sedentarizare şi el considera că se va putea face integrarea lor în mijlocul societăţii moldave, chiar dacă aceasta avea unele accente de tradiţionalism şi exclusivism. Vorbea chiar de o românizare”

Dezrobirea ţiganilor s-a realizat treptat, începând din 1831 şi până în 1856, pe categorii, primii eliberaţi fiind ţiganii statului. 

„Mai mulţi boieri, pătrunşi de generozitatea specifică vremurilor, i-au eliberat fără despăgubire. O populaţie de cca 250.000 de persoane a intrat din punct de vedere juridic în rândul locuitorilor liberi ai Ţărilor Române”, notează istoricul.

În România interbelică, comunitatea rromă a încercat să se organizeze, ba chiar şi să activeze politic. 

Ţigani în perioada interbelică.Carte poştală din colecţia Viorel Nicolau 

„În perioada interbelică, până la Cel de-al Doilea Război Mondial n-a fost în România o „problemă ţigănească”. Dar războiul a schimbat ordinea normală şi democratică a lucrurilor (cu toate tarele ei). Transnistria, Bugeacul au rămas în memoria rromilor ca o grea încercare a neamului lor”, se mai arată în lucrarea lui Daniel Dieaconu.