Prigoana vrăjitoarelor: Muzeul Supliciului din Cetatea Oradea dezvăluie cum erau torturate în Evul Mediu femeile acuzate de pact cu diavolul

Prigoana vrăjitoarelor: Muzeul Supliciului din Cetatea Oradea dezvăluie cum erau torturate în Evul Mediu femeile acuzate de pact cu diavolul

În Muzeul Supliciului din Cetatea Oradea sunt expuse obiectele de tortură cu care vrăjitoarele erau convise să-şi recunoască păcatul FOTO: Laura Gal

Astrologia, vrăjitoria, predicţiile de orice fel erau considerate crime contra religiei în Evul mediu, iar un mod de stabilire a vinovăţiei era judecata ordalică, adică proba focului sau a fierului încins, în Oradea instrumentele cu care erau torturate persoanele acuzate de vrăjitorie fiind expuse şi azi în Cetatea oraşului unde, până în secolul Xlll, se judecau pricini chiar şi din Galicia.

Ştiri pe aceeaşi temă

De Oradea se leagă şi primele însemnări despre procese pornite împotriva vrăjitoarelor, în Transilvania secolului al XIII-lea. „Regestrum Varadiense” sau „Registrul de la Oradea” arată şi că aici era unul din centrele învestite cu judecata ordalică.
 
În toate cazurile, denunţurile priveau femei, care făceau rău, cauzând accidente, ghinion, boli sau chiar morţi, gelozii şi despărţiri, pentru că au intrat în slujba diavolului şi au primit puteri supranaturale.
 
La Oradea, procedura era „creştinizată”. Procesele se desfăşurau în holul catedralei catolice din Cetatea Oradea. Martorii jurau pe mormântului regelui Ladislau (cel Sfânt), acuzatul stătea în post şi rugăciune trei zile, iar apoi trebuia să poarte un fier înroşit, greu de un kilogram şi jumătate, şi rana îi era bandajată şi sigilată. Dacă nu i se vindeca în trei zile, era considerat vinovat şi era condamnat la moarte. 


Arse pe rug


Între anii 1208 şi 1235, Instanţa Capitlului Episcopiei Romano-Catolice din Oradea a judecat ordalic 389 de pricini, 14 dintre acestea referindu-se la vrăjitorie sub denumirea de „maleficium” sau „veneficium”. Oradea avea singurul Tribunal episcopal şi deservea 47 de comitate, până dincolo de Tisza şi părţi din Galicia, Ucraina de astăzi", a povestit pentru Adevărul.ro istoricul şi muzeograful orădean Augustin Ţărău, cel care a şi semnat o lucrare despre judecata ordalică publicată în „Heredibus – anuarul sesiunii de comunicări ştiinţifice a Cetăţii Oradea”. 
 
 
Potrivit lui Ţărău, procesele de vrăjitorie aveau de cele mai multe ori scopul de a confisca averea unor persoane. "Averea se împărţea între delator şi Biserica catolică. Acesta era mobilul principal şi nu doar la noi, ci şi în Occident", explică Ţărău. Acuzaţii erau "convinşi" să recunoască faptele prin diverse forme de tortură. "Erau puşi nu doar să poarte fierul încins. La Oradea mai exista scaunul cu ţepi, o cuşcă a ruşinii. Cuşca era pentru delicte minore, bârfe, calomnii, insulte. Era vârât în cuşca şi era ţinut 3 zile - o săptămână, agăţat în poarta cetăţii, spre batjocura concetăţenilor", spune istoricul. 
 
 
Procesele ajungeau la Tribunalul episcopal doar după ce treceau de stăpânul moşiei unde se petreceau "vrăjile". "Dacă nu putea da o soluţie, trimitea împricinaţii la Oradea, unde se executa judecata lui Dumnezeu. Ca un soi de instanţă de apel de azi", explică Ţărău arătând, însă, că nu toate vrăjitoarele ajungeau să poarte "fierul roşu". Căci şi atunci, ca şi acum, judecata putea fi evitată, dacă dispuneai de bani. "Exista procedura de compensaţie. Cine putea, îşi răscumpăra vina cu bani. Îl plăteai pe judecător, pe episcop sau pe careva din comisie, că era un colegiu de călugări care îl sprijineau pe episcop în actul de judecată, să nu se spună că a luat el singur hotărârea".
 
Primul proces de vrăjitorie menţionat în Registrul de la Oradea datează din 1213 şi a fost declanşat de un anume Sicu din satul Birtin, care a învinuit-o pe consăteana sa Benedicta, femeia fiind judecată de vice-arhidiaconul Beniamin şi arsă pe rug, - se scrie în Registru. 
 
Aceeaşi soartă era cât pe ce să o împărtăşească şi o altă femeie, Fehera din Şoimuş, care însă s-a dezvinovăţit prin judecata ordalică, purtând fierul înroşit. 
 
 
Ultimul proces de vrăjitorie judecat la Capitlul de la Oradea, pentru perioada cuprinsă în registru, apare consemnat în anul 1220, ceea ce nu înseamnă, însă, că prigoana vrăjitoarelor a luat sfârşit. Registrul a fost închis cu anul 1235, cel mai probabil apropiata invazie mongolă grăbind evacuarea instanţei de la Oradea spre centrul Ungariei. Arhiva Episcopiei Romano-catolice şi cea a Capitlului ei a fost plimbat prin Pozsony, Kalocsa, iar apoi la Kasa. „Registrul a scăpat ca printr-un miracol”, mai spune istoricul.


Biciuite sau expulzate


Procesele de vrăjitorie au continuat, însă, în Bihor, şi în anii care au urmat. În cartea „Justiţie şi Superstiţie”, istoricul Marius Eppel, şef Serviciu Muzee la Universitatea Babes - Bolyai, spune că în secolele XVII şi XVIII în Transilvania cei bănuiţi că erau posedaţi de demoni erau condamnaţi în baza textelor Vechiului Testament a vechilor legi ale regilor maghiari şi a unor decrete locale. 
 
Pedepsele erau enunţate de către scaunul de judecată din care făceau parte, la oraşe, în prima instanţă juzii, iar în a doua instanţă consiliul orăşenesc, compus din meşteşugari şi negustori, iar în comitate şi în scaunele nobiliare moşierii cu funcţii administrative, principalele probe împotriva vrăjitoarelor fiind depoziţiile martorilor. 
 
 
„Cu toate că în Transilvania persecuţia nu a fost atât de sângeroasă, majoritatea sancţiunilor rezumându-se la biciuirea la stâlpul infamiei şi expulzarea din localitate, întâlnim situaţii care surprind prin ferocitate”, se scrie în carte, descriind cazul unei vrăjitoare din scaunul Mureşului, care a fost legată de coada calului, iar corpul ei a fost secţionat în patru.
 
Appel descrie procesele unei vrăjitoare din Ineu, judeţul Arad, Catherina Pásztori Vernek, care înainte de a fi arsă pe rug, pe 7 februarie 1756, a recunoscut că „se transforma în iepure sau gâscă şi că putea încăleca orice coadă de vacă” şi că a participat la întâlniri cu vrăjitoarele din Salonta, unde ea „se transforma în cal”. „Frâul meu era larg şi făcut din cânepă şi cum am zburat odată prin aer cu vrăjitoarele din Salonta, ne-am luptat cu bucăţile de lemn. Oamenilor pe care îi întâlneam pe drum, le-am vrăjit caii, pe care apoi am călărit”, a spus femeia.

"Un adevărat diavol"


Alte două procese de vrăjitorie descrise de Eppel privesc persoane din comunele bihorene Şimian şi Otomani. În Otomani, „vrăjitoarea” era soţia lui Nagy Istvan, descrisă de unul din martori ca fiind „un adevărat diavol”. „Un flăcău i-a fost dator cu două monede şi pentru asta l-a ologit. El şi-a plătit pe urmă datoria. iar după aceea, picioarele tânărului s-au înzdrăvenit”, a spus martorul, în timp ce altul s-a jurat că femeia şi-a blestemat propriul bărbat pentru că a lovit-o. „Nagy istvan şi-ar fi bătut soţia iar aceasta i-ar fi spus că <nu mă vei mai lovi>. De atunci bărbatul e bolnav”, explic martorul. 
 
Femeii i s-a dus, însă, vestea, şi că avea puteri vindecătoare. „Acuzata şi-a trecut mâna peste picioarele femeii şi aceasta s-a însănătoşit”, s-a spus la proces, martorul fiind însă convins că puterea i-a fost dată de diavol. „Odinioară, când vrăjitoarele se ardeau pe rug în Bagomir, am întrebat pe una care deja era legată la par, dacă diavolul ar circula în Şimian. Vrăjitoarea mi-a spus că în Şimian diavolul ar fi soţia lui Nagy Istvan”. 
 
 
În Otomani, juzii au fost chemaţi să audieze martori împotriva a două femei, mamă şi fiică. Într-o noapte, tânăra, Kerekes Panda sub chip uman şi mama ei, Kerekes Ana, sub formă de lup, s-ar fi luat după doi vecini, ar fi omorât şi mâncat o familie, îmbolnăveau animalele, dar şi oamenii cu care se certau. „Cele două mi-au cerut lapte şi, pentru că am refuzat, s-a întâmplat că nu mai pot mulge vaca, pentru că nu stătea la muls”, a spus o femeie, arătând că, într-o altă situaţie, ar fi chinuit-o şi i-au ucis copilul în pântec.  
 
Numărul exact al proceselor de vrăjitorie care s-au derulat în Bihor, în evul mediu, nu se cunoaşte, dar cert este că, „vânătoarea” a durat până în secolul XVIII, când împărăteasa Maria Tereza a interzis iniţierea de procese sub acuzaţia de vrăjitorie. După această dată, chiar dacă au mai existat procese izolate, nu au mai fost pronunţate sentinţe capitale.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: