Preotul care de 16 ani ţine Liturghia tăcerii. „Mi-am dat seama că sunt cârpa lui Dumnezeu, că El şterge praful cu mine“

Preotul care de 16 ani ţine Liturghia tăcerii. „Mi-am dat seama că sunt cârpa lui Dumnezeu, că El
şterge praful cu mine“

Preotul Cristian slujeste de 16 ani pentru surzii din Oradea

Preotul Cristian Masaric (42 de ani) ţine slujbe pentru comunitatea surdo-muţilor din Oradea, într-o sală de şedinţe a Episcopiei Ortodoxe. Este primul preot fără deficienţe de auz din România care, în urmă cu 16 ani, s-a încumetat să slujească în limbajul semnelor.

Ştiri pe aceeaşi temă

E duminică, trecut ora 11.00, iar în sala de şedinţe a Episcopiei Ortodoxe din Oradea se află circa 100 de enoriaşi ai comunităţii de surdo-muţi. Părintele Cristian Masaric (42 de ani) a început slujba.

Mâinile preotului se ridică şi încep să gesticuleze rapid. În biserica improvizată e tăcere. Zeci de ochi luminoşi şi calzi îl urmăresc fără să clipească şi desluşesc semnele care le aduc rugăciunea în suflet. Ochii preotului transmit ceea ce poate nu reuşesc să facă nici vorbele, iar cele 10 degete ridicate în aer descriu înţelesuri divine.

Slujba îşi urmează cursul normal. Nu diferă de cea ţinută într-o biserică unde vin oameni care aud şi care vorbesc. În această încăpere cuvintele devin, o dată pe săptămână, gesturi, iar mimica feţei preotului este ca o carte deschisă.

Surdo-muţii care participă la slujbă şi îl primesc pe Dumnezeu în inima lor mai strecoară câte un semn al crucii printre altele prin care comentează discret slujba.

Sunt fermecaţi de cel care stă în faţa lor şi care reuşeşte să le tulbure liniştea cu linişte prin mesajele Sfântei Scripturi. Degetele lui sunt dicţionarul lor. Părintele le împreunează, le ridică, le coboară sau le roteşte pentru cei care au păşit în acea încăpere ca să-L primească pe Dumnezeu. Nimic din ceea ce se întâmplă nu are de-a face cu auzul. Ei îşi deschid văzul şi sufletul.

Mai mult decât un duhovnic

Aici, în sala de şedinţe a Episcopiei Ortodoxe din Oradea, nimic nu se petrece în spatele uşilor sau a catapetesmei. Totul este la vedere, până şi altarul. Această sală, pe care surdo-muţii din Oradea o numesc biserică, este unul dintre locurile în care ei se întâlnesc periodic şi de unde pornesc spre casă cu sufletul împăcat şi mai uşor. Nu ştiu cum să-i mulţumească părintelui că face parte din lumea lor.

Chiar dacă la prima vedere, enoriaşii preotului Masaric par mai retraşi, mai sfioşi, mai reci, în realitate, nu sunt nici pe departe aşa. Abia aşteaptă să comunice, să transmită bucuria ce le inundă sufletul atunci când vine vorba despre părintele Cristian.

„Este un preot bun, înţelegător, deosebit. Vine ori de câte ori îl chemăm. Ne sfinţeşte casa, se roagă pentru noi şi, de fiecare dată, ne simţim mai bine. Ne rugăm lui Dumnezeu să-l ţină mulţi ani“, spune, în limbajul semnelor Ana Bodogai, una dintre enoriaşele bisericii.

În preotul Cristian cele aproape 350 de persoane ale comunităţii surdo-muţilor din Oradea şi-au găsit sprijin, nădejde şi alinare. El le-a înţeles suferinţa şi frustrările. Ştiu că atunci când au nevoie de o rugăciune, când că trec prin momente de bucurie, tristeţe sau de boală, părintele le este alături. Îi cer ajutorul indiferent de ora din zi sau din noapte. Iar el este acolo de fiecare dată.

„Părintele este un om deosebit. Mă simt foarte apropiată de el. Ne ascultă, ne ajută, are răbdare şi orice problemă avem o putem discuta cu el“, spune Floare Câmpan, prin semne traduse de Cristian Masaric.

Slujbe în subsol

Timp de 13 ani, slujbele pentru surdo-muţii din Oradea s-au ţinut într-o capelă amenajată în subsolul unei şcoli. Când clădirea a fost retrocedată, s-au mutat în sala de sport a Clubului Surdo-Muţilor, un loc nu tocmai bun pentru cele sfinte. „Am cerut sprijin la Protopopiat şi a apărut ideea să vin în sala de şedinţe, care e liberă duminica. Sâmbătă seara venim, aranjăm toate icoanele, iar duminica le adunăm şi le aşezăm în dulap“, povesteşte preotul Cristian Masaric.

Preotul are vorba blândă şi gesticulează chiar şi atunci când vorbeşte cu o persoană care aude. Nu ştie ce l-a făcut să se apropie de surzi, dar spune că a fost lucrarea lui Dumnezeu. Chipul îi este inundat de lumină şi de bucurie când vorbeşte despre enoriaşii lui pe care îi iubeşte sincer şi pentru care uită şi de sărbătorile în sânul familiei.

Voluntariat la copiii surdo-muţi

Totul a început când era student la Teologie şi a început să facă voluntariat pentru copiii surdo-muţi. El se juca cu ei, iar ei l-au iniţiat în limbajul lor, astfel că, de la o întâlnire la alta, i-a fost tot mai uşor să comunice.

„Am zis că trebuie să fac ceva în plus. Îmi erau foarte dragi copiii. Dădeau din mâini şi se întrebau ce e cu ăsta. Eu nu pricepeam nimic. De la ei am învăţat primele semne, după care m-am dus la Clubul Surdo-Muţilor din Oradea, unde preşedintele m-a învăţat limbajul. Nu-l ştiam la un nivel avansat“, mărturiseşte părintele Cristian.

Aşa s-a apropiat de surdo-muţi, dar chemarea spre preoţie a avut-o în copilărie. Chiar dacă a a urmat Seminarul Teologic şi Facultatea de Teologie din Oradea, entuziasmul de a deveni preot nu mai era la fel de intens. A ajuns profesor de religie şi nu îşi dorea mai mult din punct de vedere teologic. Dar, aşa cum spune chiar el, nu e cum îţi doreşti, ci cum vrea Dumnezeu.

Avea 27 de ani când, în 1998, Preasfinţitul Ioan Mihălţan, Episcopul de atunci al Bihorului, i-a propus să devină preot al comunităţii surdo-mute. „M-a întrebat ce fac eu cu surzii. La facultate se ştia că fac voluntariat la surzi. I-am spus că nu fac nimic, mă joc cu ei. Mi-a spus că surzii cer de câţiva ani preot. I-am spus că nu pot, că nu-s vrednic, că sunt prostul proştilor. Mă vedeam doar jucându-mă cu ei. Cun să fac eu slujbe, lucruri atât de serioase?“, mărturiseşte părintele.

Preot într-o săptămână

Preasfinţitul Ioan Mihălţan a ştiut să-i învingă teama şi l-a trimis la Piteşti, acolo unde părintele Constantin Toma, şi el surdo-mut, slujea pentru comunitatea surdo-muţilor. S-a dus şi a realizat că tot ce ştia să facă părintele Toma ar fi putut să facă şi el. Lucrurile nu mai păreau la fel de complicate.

„La Piteşti se înfiinţase prima biserică pentru surdo-muţi. Preotul Toma era un om pâinea lui Dumnezeu. Am stat la o Liturghie şi mi-am dat seama că şi eu pot să fac“, îşi aduce aminte preotul.

Întors la Oradea, a urmat întâlnirea cu Episcopul Bihorului care aştepta un răspuns din partea lui.

„Preasfinţitul a zis: «No, Masaricule, când te fac preot?». Eu i-am răspuns mirat: «Staţi, Preasfinţia Voastră! Cum, aşa repede? Nu-s pregătit!». «Niciodată nu vei fi pregătit!», mi-a replicat el“, rememorează Cristian Masaric.

Astfel, în săptămâna de dinaintea Floriilor din 1998, Cristian Masaric a fost hirotonic diacon, iar în duminica Floriilor a devenit preot. Acum, după 16 ani, mărturiseşte că Presfinţitul Ioan Mihălţan a fost cel care l-a ajutat să realizeze ceea ce el înseamnă pentru surzi. „M-a făcut să simt că am rost pe lumea asta. Nu degeaba am ajuns între surzi, trebuia să merg mai departe!“, spune el.

Primit cu braţele deschise

A fost mare bucurie în rândul surdo-muţilor din Oradea când au aflat că, în sfârşit, după ani de aşteptare, vor avea un preot care le va sluji în limbajul semnelor.

„Am văzut că toate se pot face, dar nu eram convins pentru că nu voiam să mă fac preot. Îmi era teamă. Am realizat ce înseamnă preoţia, cât e de greu, ce responsabilitate este. Lucrurile s-au întâmplat dincolo de mine, Dumnezeu aşa le-a rânduit dincolo de puterea mea de înţelegere. M-am dus în faţa surzilor, le-am spus că am făcut facultatea de Teologie, că Episcopia m-a trimis preot la ei şi dacă vor, o să fiu preot pentru ei. Au fost foarte încântaţi. Ei credeau că şi eu sunt surdo-mut. Când au aflat că nu sunt, au fost şi mai bucuroşi, şi mai deschişi“, îşi aminteşte preotul Cristian Masaric.

 „Preasfinţitul a zis: «No, Masaricule, când te fac preot?». Eu i-am răspuns mirat: «Staţi, Preasfinţia Voastră! Cum, aşa repede? Nu-s pregătit!». «Niciodată nu vei fi pregătit!», mi-a replicat el.“

 „Eu sunt al surzilor, surzii sunt ai mei“

Cristian Masaric îmbracă hainele preoţeşti în fiecare duminică, dar în restul săptămânii, de luni dimineaţă până vineri după-amiază, are un loc de muncă de opt ore. Este consultant pe resurse umane, dar în afara orelor de program de la birou face voluntariat pentru alcoolicii anonimi.

„De 13 ani, mă ocup de alcoolicii şi codependenţii, adică familiile lor. În resurse umane am ajuns în urmă cu şapte ani, când m-am angajat într-o firmă din Oradea Tot timpul am sentimentul că peste tot aş putea să fac mai mult“, este de părere părintele.

De două ori întors din drum

Viaţa lui nu a fost mereu la fel de liniştită, dar, de fiecare dată, problemele s-au rezolvat în avantajul celor pe care astăzi îi păstoreşte.

„Am fost cu un pas în Canada. Erau rezolvate toate hârtiile şi, pe ultima sută de metri, am zis: «Da’ cum să las surzii?». A fost un zbucium foarte mare. Soţia mi-a fost sprijinul. Mi-a spus: «Facem cum hotărăşti tu. Eu te sprijin». După ce am luat hotărârea să rămân, a apărut şi locul de muncă. Am avut apoi o tentativă de a ne muta în Franţa. Mai trebuia doar să ne urcăm în maşină şi să plecăm. Nu am putut. Cum să-i las pe surzi, şi mai ales cui? Eu sunt al surzilor, surzii sunt ai mei“, povesteşte cu emoţie părintele.

Satisfacţia lui cea mai mare este însă atunci când slujba se termină şi enoriaşii i-au fost alături.

„Mă uit şi zic: «Uite, şi duminica asta au venit! Sunt duminici când sunt o sută şi mă minunez. Faptul că ei vin la slujbă îmi dă putere să merg mai departe. Fiecare poveste a lor a fost mişcătoare pentru mine. Fiecare Liturghie e trăită deosebit alături de ei. Cea mai mare mulţumire e când îi văd puşi pe picioare după ce au trecut printr-o boală sau printr-un necaz. Mă duc la ei în spital sau acasă pentru că sunt la necaz. Fac rugăciunile, îi spovedesc şi îi văd că vin puşi pe picioare“, mai spune părintele.

Cârpa lui Dumnezeu

Au fost vremuri când se credea mai deosebit, dar a revenit destul de repede cu picioarele pe pământ. „Am avut o perioadă când am zis: «Ce tare sunt! Ce chestii reuşesc să fac!». Dar mi-am dat seama că sunt cârpa lui Dumnezeu, că El şterge praful cu mine, Dumnezeu face treaba prin mine. Meritul nu e al cârpei că şterge praful, ci al celui care mânuieşte cârpa. Aşa ştiu că tot timpul Dumnezeu lucrează prin mine şi îi mulţumesc. Şi lor le spun să nu-mi mulţumească mie, ci lui Dumnezeu, pentru că El a făcut treaba“, afirmă părintele Cristian Masaric.

Are şi un mare regret. Acela că nu a reuşit, până acum, să ridice o biserică pentru aceşti oameni speciali. Lipsa unui teren l-a împiedicat să facă acest lucru, iar cererile adresate Primăriei din Oradea au rămas fără răspuns.

„Am fi şi mai bucuroşi dacă am avea o biserică. Să ştim că este a noastră şi că nu mai riscăm să ne mutăm în altă parte. Dacă am avea un teren, ar fi mult mai uşor. Ne-am apuca de construcţia bisericii şi, în câţiva ani, am reuşi să o terminăm“, susţine Flore Breazdău, şi el surdo-mut, membru în comitetul bisericesc.

CITAT

Am fost cu un pas în Canada. Erau rezolvate toate hârtiile şi, pe ultima sută de metri, am zis: «Da cum să las surzii?». A fost un zbucium foarte mare.Cristian Masaric, preot

Am fi şi mai bucuroşi dacă am avea o biserică. Să ştim că este a noastră şi că nu mai riscăm să ne mutăm în altă parte.Flore Breazdău, surdo-mut, membru în comitetul bisericesc

 

 

 

Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările