Cruzimile de la Cighid, lagărul în care au murit peste 130 de copii, anchetate de procurori: „Şobolanii îi mâncau de vii. Erau condamnaţi la moarte“

Peste 100 de copii au murit, în doar doi ani, în „Castelul groazei“ sau „Lagărul de exterminare al copiilor“, aşa cum era numit căminul-spital de la Cighid, judeţul Bihor. Copiii cu handicap aşteptau moartea în camere fără geamuri, îmbrăcaţi în chiloţi, înţepeniţi de frig şi hrăniţi cu terci rânced. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) a depus o sesizare penală la Parchetul General privind tratamentele neomenoase aplicate.

Sesizarea penală depusă de reprezentanţii ICCR priveşte tratamentele neomenoase aplicate în perioada comunistă în căminele spital din Cighid, Păstrăveni şi Sighetul Marmaţiei, care au avut drept consecinţă moartea a cel puţin 771 de copii. Au fost depuse la parchet 1442 de documente, fiind vizate peste 100 de persoane, de la directori până la femei de serviciu care au lucrat în aceste centre de plasament

„Această sesizare are că obiect doar trei din cele 26 de instituţii de plasament pentru minorii cu deficienţe. Ne-am concentrat pe acestea trei pentru că sunt emblematice prin numărul mare de victime şi despre toate aceste orori se ştia încă din primele săptămâni de după decembrie 1989. Toată presă străină a scris atunci despre aceste centre de plasament în care minorii erau ţinuţi în condiţii animalice. De aproape 30 de ani am lăsat acesta temă în afara oricărui interes, nu s-a sesizat nimeni”, a declarat, Radu Preda preşedintele IICCMER.

"Regimul din instituţiile menţionate, aflate în timpul regimului comunist în administrarea statului român, a dus nemijlocit la moartea a cel puţin 771 de minori - număr provizoriu. Astfel, la Căminul spital pentru minorii nerecuperabili Cighid s-au înregistrat 138 de decese în perioada 1 octombrie 1987 - 26 martie 1990, la Căminul spital Păstrăveni au fost 394 de decese confirmate între 1 octombrie 1966 - 30 aprilie 1990, în timp ce Căminul pentru minori deficienţi nerecuperabili din Sighetu Marmaţiei a înregistrat 239 de decese în perioada 20 ianuarie 1973 - 31 decembrie 1991", au precizat reprezentanţii IICCMER.

Numărul real al victimelor este greu de estimat, acesta fiind de peste 10.000 de persoane, atât supravieţuitori cât şi morţi în cele trei cămine pentru minori nerecuperabili. „Este prima plângere privind crime sistematice care privesc cele trei dimensiuni. Pe de o parte cea administrativă, sunt oameni care concret erau vinovaţi de ceea ce se întâmplă, profesional, doctori sau alte meserii ale unor oameni care nu şi-au făcut treaba până la capăt şi politică, pentru că aceste instituţii erau sub control politic. Erau controlate de factorul politic, şefii acestor instituţii erau puşi de organele de partid judeţene, respectiv naţionale”, a mai susţinut preşedintele IICMER.

Responsabilii atrocităţilor petrecute acum aproape 30 de ani sunt încă în funcţii sau primesc pensii generoase, fără să fie traşi la răspundere în toată acesta perioada susţin reprezentanţii ICCR.

„Există o mitologie pe care ne-am dori să o demontăm, cum că în România comunismul a avut două părţi, o parte mai sinistră a anilor 50 şi 60, iar partea a doua când ar fi fost un comunism cu faţă umană. Nu. Regimul comunist, din prima clipă şi până în ultima, a fost un regim criminal iar aceste crime se pot vedea la tot pasul, fie că e vorba de cei împuşcaţi pe frontiera româno-sârbă, fie că este vorba de tratamentele aplicate acestor copii instituţionalizaţi, tratamente care ar trebui să ne umple de ruşine”, a declarat  Radu Preda.

Contextul istoric declanşator a fost creat în anul 1966, când regimul comunist din România a iniţiat una dintre cele mai restrictive politici demografice pronataliste. Creşterea forţată a populaţiei, strict cantitativă, fără respectul faţă de om şi fără asigurarea tuturor condiţiilor decente de viaţă, a avut printre consecinţe creşterea mortalităţii materne şi infantile, creşterea fără precedent a numărului de copii născuţi cu malformaţii congenitale grave, cu afecţiuni fizice şi psihice, cu diverse boli moştenite sau dobândite după naştere, mii de copii ajungând orfani şi un număr impresionant fiind abandonaţi.

Cătălin Constantinescu, consilier juridic al IICCMER, a precizat că regimul de viaţă al minorilor din cele trei cămine spital se caracteriza prin cinci factori.

„Lipsa condiţiilor igienico - sanitare minimale, vorbim aici de haine murdare şi rupte, de podele acoperite de urină şi fecale; lipsa alimentaţiei corespunzătoare - există imagini cutremurătoare cu terciul cu care aceştia erau hrăniţi forţat; copiii erau ţinuţi în frig şi umezeală, cu pereţii acoperiţi de mucegai; lipsa asistenţei medicale. Copiii nu erau trataţi nici la faţa locului şi nu erau duşi la spital. Nici autopsii nu se făceau potrivit regulamentului, în actele de deces erau trecute boli ce păreau a fi cauza decesului; copiii erau complet izolaţi de societate şi de propriile familii, care erau înlăturate”, a arătat Constantinescu.

Potrivit lui, căminele respective se ocupau cu minorii pe care statul român îi considera irecuperabili.
„Erau trei categorii de minori bolnavi: recuperabili, parţial recuperabili şi nerecuperabili. Regimul, din start, spunea că aceşti minori nu mai pot să fie recuperaţi pentru societate şi erau trataţi că atare, deşi avem indicii serioase că mulţi copii erau trimişi acolo sănătoşi, ei fiind doar orfani şi trimişi acolo din lipsă de spaţiu”.

Plângerea de la Parchet a fost depusă pe baza mărturiilor supravieţuitorilor şi pe baza certificatelor de deces

„Există cazuri de moarte imposibile, cum e cazul unei fetiţe de 4 ani care a fost trecută cu anorexie în certificatul de deces. Avem zeci de certificate de deces cu malnutriţie, avem pneumonie, otită şi rahitism. Am depus 1442 de pagini de documentaţie şi care în opinia noastră sprijină concluzia că în cele trei cămine, în cele trei perioade de referinţă, minorii au fost supuşi la tratamente neomenoase, la tratamente inumane şi degradante. Avem date certe cu persoanele care au lucrat în căminele respective dar având în vedere dimensiunea materialului am preferat să depunem aceste nume către Parchet, fără să-i identificăm noi în sine. Avem nume de la directori, până la femei de serviciu. Numărul acestora este peste 100. Faptele în cazul lor sunt imprescriptibile”, a mai arătat Constantinescu.
"Lagărul" de la Cighid

Cât priveşte “lagărul” de la Cighid, judeţul Bihor, perioada de referinţă analizată de IICCMER a fost 1 octombrie 1987 - 31 martie 1990, când s-au înregistrat 138 de decese minori. În căminul respectiv erau cuprinşi minori cu boli cronice incurabile, fizice şi psihice, cu vârste cuprinse între 3 şi 18 ani. Acesta avea o capacitate de 150 de locuri şi funcţiona în subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, care asigura şi finanţarea.

Centrul era condus de un medic director, numit de către Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, cu acordul Direcţiei pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale şi a Direcţiei Sanitare judeţene.
Personalul Căminului era alcătuit din 29 de persoane, după cum urmează: un medic director, un contabil-şef, un funcţionar administrativ, un paznic, 11 infirmiere, 3 îngrijitoare curăţenie, 2 spălătorese, un bucătar şi 8 muncitori, dintre care 4 necalificaţi.

Majoritatea celor decedaţi făceau parte din grupa de vârstă 3-5 ani (107 cazuri), urmată de grupa 5-10 ani (16 cazuri) şi grupa 11-18 ani (15 cazuri). Principalele cauze de deces, consemnate în acte, sunt: bronhopneumonie - 61 cazuri, encefalopatie cronică infantilă – 52 cazuri, enterocolită acută - 4 cazuri, epilepsie şi traumatisme cranio-cerebrale - câte 3 cazuri. O analiză asupra locului de provenienţă al copiilor decedaţi demonstrează faptul că aceştia proveneau din localităţi ale judeţului Bihor (117 copii) sau din judeţe învecinate, ca Satu Mare, Cluj, Arad sau Hunedoara.

"Experţii IICCMER au constatat nenumărate cazuri în care încadrarea copiilor în unităţi pentru deficienţi se făcea în mod eronat, aceştia fiind perfect sănătoşi sau având deficienţe fizice sau psihice minore şi deplin recuperabile. Astfel, relocarea minorilor din leagăne şi case de copii spre căminele-spital poate fi privită atât din perspectiva izolării minorilor ce nu puteau fi recuperaţi, cât şi a acelora perfect sănătoşi, ale căror costuri nu puteau fi acoperite integral de către stat", au explicat reprezentanţii IICCMER.

În urma analizei actelor de deces şi a certificatelor constatatoare de moarte, efectuată de experţii IICCMER şi de o echipă de specialişti în medicină legală, s-a constatat că, pe de o parte, au existat rate crescute de mortalitate în cazul unor patologii uşor de prevenit sau de diagnosticat precoce şi de tratat corespunzător, iar, pe de altă parte, au existat cauze de moarte care susţin, prin specificul lor, concluziile cu privire la existenţa unui regim caracterizat prin tratamente neomenoase aplicate minorilor din cele trei centre.

Renata este una dintre supravieţuitoarele lagărului de la Cighid.  A fost abandonată la câteva zile de la naştere, iar în scurt timp, regimul comunist a plasat-o în “Castelul groazei, unde a trăit vreme de cinci ani. Diagnostic: irecuperabil.  Nu a uitat nici acum cea mai neagră perioadă din viaţa ei. "Mâncarea era pe raţie. Mizeria la ea acasă. Condiţii de neimaginat. Ştiu că ne dădea dintr-un castron, ne dădea la mai mulţi, cu aceeaşi lingură. Eram şi câte doi în pătuţ, că nu erau locuri. Erau legaţi. Îi spăla cu furtunul. Nici animalele nu poţi să le tratezi în halul ăsta", a povestit Renata.

“În 3 paturi erau şi 25 de copii. Nu stăteau culcaţi. Stăteau în ciump şi aşa dormeau toată noaptea. În frig. Sobă nu era, lumină nu era. Şobolanii lucrau şi într-adevăr îi mâncau de vii. Erau condamnaţi la moarte la Cighid”, este mărturia Elenei Toth, fostă infirmieră la Cighid.