Colectivizarea în Bihor. Dumitru Maghiar: "Le spuneam că intru în colectiv dar bivolii tot nu îi dau"

Colectivizarea în Bihor. Dumitru Maghiar:

Dumitru Maghiar

Din totdeauna, societatea românească a fost una agrară. După cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile în care gospodăriile ţărăneşti erau cele care asigurau cea mai mare parte a producţiei şi erau cele care furnizau hrana populaţiei de la oraşe, era evident că această categorie de mici producători trebuia în cel mai scurt timp adusă sub controlul celor care preiau puterea în România după încheierea războiului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Era imposibil să bagi la închisoare sau să împuşti 12 milioane de ţărani, încercând în acest fel să obţii controlul asupra populaţiei, dar  pentru a lichida această forţă, comuniştii au găsit o altă strategie: au lovit acolo unde ştiau că îi doare cel mai mul pe ţărani – în avutul lor. Comuniştii ştiau că, lichidând fizic câteva sute de mii de ţărani nu vor reuşi să subjuge restul populaţiiei rurale, aşa că s-au gândit că trebuie găsită o cale care să-i doboare pe toţi: colectivizarea agriculturii.

“Răscoalele ţărăneşti din vara anului 1949 par să fi fost un subiet tabu pe perioada comunismului. Nu a fost lăsată nicio mărturie publică a faptului că regimul comunist ar fi fost contestat, toate poziţiile timpului venind să întărească ideea că întreaga societate românească, de la ţărani la muncitori, la intelectuali a primit noua ideologie cu braţele deschise. Singurele înscrisuri care vin să consemneze faptul că satele româneşti au adoptat o puternică opoziţie faţă de colectivizare sunt rapoartele întocmite de activiştii comunşti trimişi prin sate şi de ofiţerii Securităţii sau cadre ale Miliţiei”, ne-a spus Cristina Puşcaş, doctor în Istorie.

Dumitru Maghiar s-a născut în mai 1928, în comuna  Sânnicolau Român. Chiar dacă revoltele care au cuprins înteg Bihorul nu s-au manifestat cu o atât de mare intensitate în această zonă de vest a judeţului, totuşi o oarecare tensiune şi frământare s-a manifestat pe uliţele vechiului sat de ţărani liberi. Tatăl, veteran de război, a primit, la Reforma din 1921, 4 holde, echivalentul a 1,16 ha, însă Reforma din 1945 nu i-a mai adus nimic. Anul 1949 a rămas scris în memorie pentru că a dus cu el cotele şi, implicit, sărăcirea familiei.

„Din 1949 au început cotele şi lămurire. Şi cei gazdă, şi cei săraci au dat cote. Aveai carte de obligaţii, şi de lapte, şi de carne, şi de lână, de ce aveai. Era musai să le plăteşti. Nu puteai să comentezi că căpătai de bătut. Veneau acasă şi îţi sechestrau pernele şi ce aveau în casă. Odată, deşi am dat cota la fasole, au furat-o şi au venit colectorii să se urce în pod după porumb. Le ziceam că îmi trebuie să mănânc, dar ei îţi puneau cotă că nu-ţi mai ajungea. De la batoze nu mai duceai nimic acasă, gazdele mergeau acasă fără nimic. Pe ei îi strângeau la primărie, îi închidea acolo peste noapte şi îi băteau. Se ştia. Unul a şi murit. Chiaburii nu erau răi, puteu zice comuniştii ce vroiau”, mărturiseşte Dumitru Maghiar.

În ce-i priveşte pe comunişti,  resentimentele faţă de aceştia erau încă vii. Abuzurile materiale, cele fizice exercitate asupra vecinilor, chiar şi bogaţi, care nu erua văzuţi ca nişte exploatatori, şi dincolo de acestea încercarea de a-i convinge pe ţărani că nu există Dumnezeu, i-au făcut pe comunişti să fie urâţi şi dipreţuiţi de săteni.

„În partid îi primeau numai pe cei săraci. Pe bogaţi nu i-a primit, trebuia să-i stoarcă de avere. Comuniştii făceau tot răul, băteau pe gazde, duceau atâta grâu, cât să nu mai avem de pită. Ce să protestezi? Că te băteau. Cum să nu-mi fie frică? Legea e lege”,  povesteşte Dumitru Maghiar, în amintirea căruia mai este vie imaginea celor care erau bătuţi, torturaţi de comunişti. Primii care au trecut de partea comuniştilor au fost cei mai săraci dintre săteni. Ei au putut fi ademeniţi uşor cu funcţii şi un nou statut în societate, ei sunt primii care vor forma echipele de colectori. „Au fost mulţi săraci. Şi ei au fost primii care au intrat în comunism. O dată am dat cota de lapte, dar ei au făcut scăzământ, aşa că au venit a doua oară. Au venit cu căruţa, erau doi veri de-ai nevestii. Nu m-au cunoscut şi au început să facă sechestru pe perini şi dricar”, spune Dumitru Maghiar. În lumina presiunilor financiare apăsătoare, chiaburii din Sânnicolau Român iau calea oraşului, în cel mai fericit caz. Câţiva dintre ei sunt duşi la Canal.

„Trei gazde, Sav Petru, cu 100 de holde de pământ şi herghelie de cai, Paina Filipe Nicolaie, Miheş Petre, a Todii, au fost duşi la Canal. Casele lor au fost confiscate şi acolo s-au făcut grădiniţă şi colectiv. Biserica a avut şi ea 64 de holde, i s-a luat tot. În 50, în august mergeam în armată la Constanţa. La Medgidia m-am oprit să schimb trenul. Acolo i-am întâlnit pe câţiva de la noi. Două fete, a Relii, din Berechiu m-au recunoscut. Mai erau cu ele două din Mărţihaz, Hălmăjan, şi două din Gepiu. Mi i-au arătat pe cei a Savului care atunci treceau cu căruţa pe lângă mine. Erau amărâţi. Prost îmbrăcaţi şi spuneau că lucrează la Canal. Niciunul nu s-a mai întors în sat”, şi-a amintit Dumitru Maghiar despre accea perioadă, o mărturie valoroasă a acelor vremuri.

     

Dorind să-şi păstreze independenţa, acesta a reuşit până în 1960 să se ţină departe de Colectiv. Din 1952 încep înscrierile în colectiv, primii care fac acest pas fiind cei săraci. Dumitru Maghiar avea doi boi cu care îşi lucra pământul, Iambor şi Mişca. Atât de mult i-a iubit, încât de fiecare dată când i se propunea să intre în colectiv, refuza să facă acest gest pentru a nu se despărţi de ei.

„Le spuneam că intru în colectiv dar bivolii tot nu îi dau”, îşi încheie amintirile Dumitru Maghiar despre acea perioadă. Însă dragostea omului faţă de propria independenţă şi propriul avut a fost înfrântă în 60, când a fost nevoit să se înscrie în Colectiv.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările