Cât uraniu au extras ruşii din mina de la Băiţa – reactorul de la Cernavodă ar fi funcţionat încă 300 de ani

Peste 300.000 de tone de minereu au dus ruşii în cei 10 ani de exploatare sovietică, de la mina Băiţa, din judeţul Bihor. Este vorba despre uraniu de cea mai bună calitate, uraniu cu care reactorul de la Cernavodă ar putea funcţiona încă 300 de ani.

În 1952, când au început ruşii sa exploateze uraniul în Munţii Apuseni şi să construiască oraşul Ştei, „Departamentul Uraniului” funcţiona sub conducere romano-sovietică, cu titulatura „Sovrom-Kwartit”.

Zăcământul de uraniu de la Băiţa se afla aproape de suprafaţă. Pentru extracţia şi transportul minereului în fosta URSS, ruşii au folosit toate mijloacele posibile – tren, avioane, maşini, au angajat peste 20.000 de mineri şi au folosit aproximativ 10.000 de soldaţi.

Minereul de la Băiţa se transporta cu maşini de mare tonaj la Ştei, unde era prelucrat în trei mori, într-o fază primară, apoi se ambala în cisterne speciale şi se expedia cu vagoanele, prin Halmeu, în URSS.

Două-trei garnituri de tren plecau zilnic. Rocile care aveau un conţinut foarte mare de uraniu erau transportate spre Uniunea Sovietică cu avionul, de pe aeroportul special amenajat pe dealul de lângă Spitalul de Neuropsihiatrie, din partea estică a oraşului Ştei.

 În cei 10 ani de exploatare sovietică, ruşii au dus de la mina din Băiţa peste 300.000 de tone de minereu de uraniu de cea mai bună calitate. Aceleaşi date mai arată că la cât uraniu au dus ruşii de la Băiţa, reactorul de la Cernavodă ar putea funcţiona încă 300 de ani, iar necesarul de energie electrica al ţării ar putea fi asigurat pe 30 de ani. În 1960, ruşii au părăsit Şteiul şi bazinul minier.

După plecarea sovieticilor, o mare parte din uraniu a fost stocat la Feldioara. De-a lungul unei jumătăţi de secol de exploatare, în Munţii Apuseni au fost forate peste 400 km de galerii miniere. Specialiştii susţin că dacă  aceste galerii ar fi puse cap la cap, s-ar putea ajunge, prin subteran, de la Băiţa până în Bucuresti.

Potrivit geologilor, prin anii 80, din cauza unor lucrări miniere, râului Arieş i-a fost schimbat cursul şi a ajuns în Crisul Negru.

În perioada de glorie, la Ştei au ajuns peste 17.000 de oameni din toate colţurile ţării. Mulţi dintre nou-veniţi s-au stabilit acolo.

“ Prin ce robie grea am trecut. Am lucrat direct în mina de uraniu, de la 18 ani. Atunci eram tânăr şi-n putere şi n-am ştiut la ce mă expun, dar acum simt durerea în toate oasele”, spuse Iosif Lazăr.

„Aveam bani mulţi pe vremea ruşilor, dar n-am prea apucat noi să ne bucurăm de ei. Când ieşeam, ne lua somnul de la uraniu de nu ne mai puteam trezi pana a doua zi, când meream înapoi la mină”, spune Lazar.

După 1960, mina de la Băiţa a intrat într-un regim de exploatare strict-secretă. Sunt informaţii potrivit cărora, în zonele de producţie, radiatiile în atmosferă erau de circa 15-20 de ori mai mari decât limita admisă, iar în apa care se consuma de cei din zona, de 13 ori peste limita admisă.

Cei care au supravieţuit uraniului spun că perimetrul zonei de exploatare era închis cu sârmă ghimpată, existând posturi de observaţie pentru militarii din trupele MAI. La terminarea schimburilor, tot personalul era supus controlului, cu aparatură geofizică. Au murit sute de oameni, astfel că mina Băiţa a primit numele de “Mina Morţii”