Scrisoarea de dragoste în vremea când nu era SMS. Lecţie epistolară servită de cel mai celebru cuplu de îndrăgostiţi ai românilor: Eminescu şi Veronica Micle

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mihai Eminescu şi Veronica Micle, o iubire secretă ale cărei detalii au ieşit la iveală peste veacuri FOTO galeriilefundatiei.wordpress.com
Mihai Eminescu şi Veronica Micle, o iubire secretă ale cărei detalii au ieşit la iveală peste veacuri FOTO galeriilefundatiei.wordpress.com

Vorbele frumoase aşezate inspirat pe hârtie aveau greutate pentru îndrăgostiţii aflaţi la distanţă de sute de kilometri unul de celălalt şi pentru care telefonul, faxul, poşta electronică sau mijloacele rapide de transport nu erau o opţiune.

Sărbătoarea Dragobetelui aduce în fiecare an o explozie de manifestări de iubire. În afara buchetelor de flori, ale cutiilor de ciocolată sau a celorlalte mărunţuşiri cu însemnătate, operatorii de telefonie mobilă înregistrează o creştere spectaculoasă a numărului de SMS-uri. Milioane de mesaje text sunt criptate şi expediate în neant de la un îndrăgostit către celălalt. SMS-ul a devenit scrisoarea modernă şi a monopolizat orice altă formă comunicare. Puţini mai sunt cei care recurg chiar şi la e-mail.

Să spui că acum câţiva zeci de ani era altfel, e un adevăr simplu, fără însemnătate pentru generaţiile tinere. Bunicii, însă, pun mare preţ pe colecţiile de scrisori de dragoste păstrate cu grijă şi care au darul de a trezi, la o simplă revedere, amintiri din vremuri demult trecute. 

În plus, hârtia sau cerneala alese de persoana iubită, precum şi ortografia sau parfumul cu care erau însoţite textelor de dragoste reprezintă "complicaţii" care dau greutate şi complexitate mesajelor de iubire. Pe atunci, un "I lov u" era întotdeauna pus pe hârtie sub forma "Te iubesc!".

Probabil, cea mai celebră corespondenţă de iubire păstrată până în zilele noastre şi analizată la sânge de experţi este cea dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. 

Generaţii de istorici literari au răscolit de-a lungul anilor prin zeci de arhive oficiale sau personale pentru a se asigura că nu scapă nimic din epistolele trimise de către cei doi amorezi. Una dintre cele mai complete lucrări pe această temă este "Frumoasa mea Doamnă/ Eminul meu iubit", realizată de Christina Zarifopol-Illiaş. 100 de documente noi găsite într-o arhivă personală au contribuit la realizarea unui portret proaspăt al relaţiei dintre poetul nepereche şi celebra sa muză.

Micile jocuri amoroase, adevăruri dure, gelozie sau dragostea, încrederea, oboseala sau blazarea sunt liniile generale în cadrul cărora se desfăşoară corespondenţa celor doi:

"Ieri am primit ultima ta scrisoare şi alaltăieri penultima. Iartă-mi gelozia şi explic-o prin depărtarea în care suntem unul din altul şi prin dispoziţia posomorâtă în care am rămas fără tine. De aceea mi se şi urăşte o casă de unde plec dimineaţa şi nu vin decât spre seară pe la 6,7 obosit şi fără dispoziţie de lucru sau de citiri", în scrie Eminescu Veronicăi într-o scrisoare datată 12 februarie1882.

"Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura şi indiferenţa oamenilor, lipsa şi depărtarea ta, iubirea mea nespunsă (sic), toate aceste îşi împart rând pe rând fiinţa mea, şi în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic şi acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată? Şi te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând - tu care spuindu-mi că mă iubeşti m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav - te întreb şi te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înţelegem, eu înţeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta", îi scrie Veronica într-o epistolă din 27 Martie 1880, scrisă la Iaşi şi trimisă la Bucureşti.

Tonul a fost de cele mai multe ori pătimaş: „(...)De-ai fi aici te-aş pupa! Dar aşa să pup în vânt? Căci tu eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele, cu tine se-ncepe şi se-nchee gândul meu, al lui Emin“, transmitea Eminescu iubitei lui într-una dintre cele mai cunoscute scrisori.

Aveau amândoi 22 de ani când s-au cunoscut, la Viena, în 1872. El era student la Filosofie, iar ea căuta leac pentru o boală de piele. O legătură de dragoste le era interzisă. Ea era soţia rectorului Universităţii din Iaşi, Ştefan Micle, cu care avea doi copii, dar alături de care nu era fericită. A descoperit în Eminescu tot ceea ce-şi putea dori. Îi citise, totuşi, creaţiile în „Convorbirilor literare“, aşa avea să se destăinuie în poezia „M-am gândit“, scrisă mult mai târziu, în 1883:

„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu“.

După întâlnirea şi plimbările de la Viena, Eminescu şi Veronica încep să-şi trimită scrisori, dar păstrează multă vreme o relaţie protocolară, după modul în care i se adresează Eminescu veronicări într-o scrisoare din 1874, imediat după ce a fost numit director al Bibliotecii Central Universitare din Iaşi:

„Stimată doamnă,

Aseară v-am zărit într-o lojă, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci mi-am amintiţi de invitaţia primită, de a veni într-o joi la seara dumneavoastră literară. Nu merit laudele aduse pentru poezia «Epigonii». E o concepţie pe care o făurisem încă la Viena, într-un elan de patriotism. Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. Cred că voi putea citi în salonul dumneavoastră o poezie, având un subiect cules din acest material.

Primiţi respectul meu.

Mihai Eminescu”

În perioada 1874 - 1877, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle, de la Iaşi. Portretul „îngerului blond“ domină, de altfel, poezia eminesciană între anii 1874 şi 1877. Criticii literari consideră că este perioadă în care Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste şi o numesc „perioada veroniană“.

În însemnările sale personale, Eminescu consemnează un moment emoţionant: „Ziua de 4/16 februarie 1876 a fost cea mai fericită zi a vieţii mele. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine în toată viaţa mea“.

La 29 de ani, Veronica rămâne văduvă, iar la puţin timp pleacă să locuiască cu Eminescu, la Bucureşti. Până în decembrie 1881, cuplul Eminescu - Micle trece prin momente dificile.

În 1882, Eminescu ajunge la Constanţa. Avea 33 de ani şi vedea pentru prima dată marea, cea pe care o descrisese de atâtea ori în versuri până atunci. Pe malul mării, într-unul dintre cele mai importante momente ale existenţei sale, gândul îi este tot la Veronica.

„...Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Te sărut dulce, draga mea Veronica, şi rămân al tău. La anul să ştii că venim amândoi aici“,  îi scria Mihai Eminescu Veronicăi Micle la 16 iunie 1882, dintr-o cameră a hotelului d’Angleterre.

Scrisorile lui Eminescu ascund starea de tensiune care exista între cei doi din cauza lipsurilor şi a faptului că relaţia nu putea fi oficializată. În august 1882, Eminescu îi scrie Veronicăi: „Măi, fată nebună şi drăgălaşă, Şi zi, e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc? (...)
Al tău Emin“

„Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi Dta mă iubeşti încă, şi Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci simţirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar?Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă“, îi scria Eminescu în septembrie 1882.

1883 este anul în care debutează boala lui Eminescu. Se tratează la Viena, apoi în Italia. Revine la Iaşi peste un an, iar în 1887 este în grija surorii sale, Henrieta. Veronica se mutase deja la Bucureşti, alături de cele două fete ale sale şi încearcă să-l convingă şi pe Eminescu să revină în Capitală. Poetul se mută la Bucureşti abia în aprilie 1888. Sfârşitul era aproape. Chiar în momentele în care Eminescu se stingea la spital, Veronica scria despre viaţă şi moarte în poezia „Raze de lună“: 

„«Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!»/Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe/Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –/Noi visam eternitate în durata unei clipe. (...) Dac-ar da un mort din groapa pentr-un răsărit de lună/A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare/Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare”

După înmormântare, Veronica a mai stat în Bucureşti două săptămâni, după care a plecat în Moldova şi s-a retras la Mănăstirea Văratec.

La 4 august 1889, îndurerată, se sinucide cu arsenic. Îşi dorea să fie din nou alături de cel care i-a marcat destinul. Se împlineau 50 de zile de la moartea poetului şi 10 ani de la sfârşitul lui Ştefan Miclea.

Iaşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite