Scriitorul român tradus în zece limbi. Ce spune despre ultimul său roman publicat, „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”
0
Scriitorul Florin Lăzărescu mărturiseşte că din adolescenţă era un „povestaş“ şi că la baza deciziei de a se apuca de scris stau pasiunea pentru citit şi istorisirile oamenilor din jurul său
Florin Lăzărescu (47 de ani), prozator, scenarist şi publicist, mărturiseşte că uneori are impresia că nu s-a apucat încă de scris, dar o face din pasiune, fără prea multe sacrificii.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, scriitorul se-ntoarce în timp, pe vremea când o căuta pe bibliotecara din sat pentru a mai împrumuta câteva cărţi sau când ducea acasă sacoşele pline de volume aduse de profesorii săi.
Lăzărescu mai vorbeşte şi despre debutul în literatură – moment strâns legat de grupul său de prieteni-scriitori –, dar şi despre valoarea inestimabilă a cinematografiei româneşti actuale.
„Weekend Adevărul“: Când a apărut în viaţa dumneavoastră dorinţa de a scrie?
Florin Lăzărescu: A venit în mod natural. Nu am visat să fiu scriitor. În schimb, îmi plăcea foarte mult să citesc. Îmi amintesc că citeam, de exemplu, când eram prin clasa a II-a sau a III-a, „Cei trei muschetari“de Alexandre Dumas. Am amintiri clare din clasele primare, din satul în care am învăţat, unde era şcoală doar de I–IV şi avea o bibliotecă. De acolo am luat „Cei trei muschetari“ – două volume groase, în clasele primare. Deci eram pasionat de lectură.
- Pe lângă lectură, care cu siguranţă a contribuit la parcursul dumneavoastră spre literatură, ce alte aspecte credeţi că v-au trezit dragostea pentru scris?
Am trăit printre povestitori. Oamenii de la ţară povestesc. Oameni care au trecut prin foamete, prin Al Doilea Război Mondial – ei spun lucruri senzaţionale. Chiar am o povestire – „Amintirile mele din Al Doilea Război Mondial“, în care povestesc la persoana I. Am auzit atâtea poveşti despre perioada aceea, încât mi se pare că am trăit şi eu atunci şi acolo. Auzind atâtea detalii, mi le-am însuşit ca şi cum şi eu am trecut prin foamete sau prin război. În rest, cred că mai degrabă eu îmi doream să ajung profesor universitar – deci, acesta era visul meu. Mă duceam spre zona asta teoretică.
- Şi când s-a petrecut declicul acesta, de la visul către profesorat la literatură?
De la „OuTopos“ (n.r. – grup literar), unde erau mai mulţi oameni care scriau. Lucian Dan Teodorovici era prozatorul grupului, ţin minte. Şi la un moment dat a fost, îmi amintesc, mai mult o chestie de pariu între noi. I-am zis: „Ce, eu nu pot să scriu proză?“. Ştiu că am trimis împreună ce am scris la un concurs. Şi am câştigat amândoi. Deci a fost o joacă, dar pe parcurs, scriind, mi-am dat seama că-mi place foarte mult. Eu, oricum, eram povestaş. Spuneam poveşti mereu, dar mi-am dat seama că este altceva să le şi scrii. Cred că lucrul care a contat cel mai mult a fost, într-adevăr, pasiunea pentru cărţi. Am citit sute sau poate chiar mii de cărţi. Şi nu-mi cerea nimeni să fac asta, o făceam de drag.
Florin Lăzărescu şi Lucian Dan Teodorovici FOTO Arhiva personală a scriitorului Florin Lăzărescu
Sacoşele pline de cărţi
- Aţi avut profesori care v-au ghidat în direcţia aceasta?
Da, am avut cumva ghidaj. Aveam profesori foarte buni. Pe vremea lui Ceauşescu, veneau săracii unde erau trimişi. Lumea spune că toţi aveau serviciu pe vremea aceea. Da, dar cum era asigurat? Te duceai unde primeai postul. Ţin minte că profesoara de muzică era o tipă din Orchestra Filarmonicii. O dăduseră afară pentru că a fugit bărbatul ei în străinătate. Şi au trimis-o profesoară la ţară. Cânta la violoncel. Adică, am avut parte de oameni minunaţi. 80% dintre profesorii mei erau navetişti şi ţin minte că-mi aduceau cărţi cu sacoşa. Au văzut că-mi place să citesc.
- Se găseau cărţi?
Da, sigur. Exista o lege în comunism, bună, de altfel, care presupunea să se facă tiraje mari. Toate bibliotecile, inclusiv astea comunale, săteşti, primeau câteva exemplare din tot ce se tipărea. Aveam Tolstoi, Dostoievski, Cehov. Cărţi foarte faine. Nu cred că biblioteca avea mai mult de 5.000-10.000 de cărţi, dar erau foarte faine. Pentru un copil era o chestie extraordinară. Ţin minte că mă duceam duminica şi nu găseam bibliotecara. O căutam prin sat. Era o întreagă aventură. Chiar mi-am propus să scriu o povestire despre asta. Atunci era o limită – puteai împrumuta două, trei cărţi. Mie-mi dădea câte puteam căra. Aveam colegi care poate astăzi sunt tractorişti, de exemplu, şi citeau şi ei. Nu cât mine, dar citeau. Era un mediu prielnic lecturii – nu aveai televizor, internet. Unele cărţi arătau ca manuscrisele de la Marea Moartă. Le împrumuta tot satul.
FOTO Arhiva scriitorului Florin Lăzărescu
Grupul de început
- Cum a fost debutul în literatură? Ştiu că a avut loc în 2000, cu „Cuiburi de vîsc“.
Noi am avut o grupare, „OuTopos“, din care au pornit foarte mulţi oameni, precum Bogdan Creţu şi Lucian Dan Teodorovici. Şi mediul acela a contat foarte mult. Noi ne-am făcut şi editură pe vremea aceea, chiar „OuTopos“ se numea. Şi practic am debutat la editura noastră. Aveam revista noastră. Eu, Lucian Teodorovici şi Dan Lungu avem începuturile acolo.
- Ce s-a întâmplat cu editura?
În anii 2000 ne-am împrăştiat cu toţii. Am început joburile şi nu ne-am mai întâlnit. Unii au plecat din Iaşi. În schimb, eu şi Lucian Teodorovici am avut şansa de a lucra la Editura Polirom. Şi-am învăţat acolo – e ca o şcoală, o corporaţie. Era altceva faţă de ce avusesem până atunci. Deci am sărit imediat la nivelul următor. Cumva, cred că tot ce s-a întâmplat în viaţa mea a venit firesc. Pare că am făcut multe lucruri. Şi cărţi, şi film. Dar toate sunt legate de poveste, de plăcerea de a asculta, de a citi şi de a spune sau a scrie poveşti.
- Apropo de debutul în literatură, vă mai amintiţi de primii cititori sau de primele reacţii ale acestora?
Da, la prima carte am primit reacţii foarte faine. Acum, când stau mai bine să mă gândesc, titlul e cam nefericit, „Cuiburi de vîsc“ – sună, mai degrabă, a volum de poezie.
- Aţi schimba titlul acum?
Da, sigur. În schimb, am două-trei povestiri în cartea respectivă la care ţin foarte mult. Şi azi cred că sunt reuşite, raportându-mă la mine. De exemplu, primul roman, care a avut chiar un succes foarte bun, acum mi se pare atât de tineresc... În schimb, am două-trei povestiri în volumul de debut de care nu mi-e ruşine. Aş schimba un pic, stilistic, probabil.
- Are legătură deci cu perioada în care aţi scris romanul respectiv...
Da, sigur. Ca să scrii proză bine cred că trebuie să buşeşti câteva poezii şi chiar romane. Îţi trebuie o anumită maturitate.
Privilegiul mezinului
- Apropo de cărţi la care ţineţi, aveţi una preferată dintre cele scrise de dumneavoastră?
De regulă, e ultima. Acum ar fi „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc“. În schimb, am observat că pe măsură ce trece timpul reuşesc să mă detaşez de cărţi. Şi chiar pot deveni obiectiv. De exemplu, cartea mea cea mai de succes e romanul „Trimisul nostru special“, care e tradusă în nouă limbi, dacă nu cumva în zece. Cred că încă nu-i apărută în bulgară, dar urmează să apară. Nu prea-mi mai place.
La ultima lansare a ei, care a avut loc în Croaţia, trebuia să citesc un fragment în română, şi mi-am dat seama, răsfoind prin carte, că nu mai găsesc un fragment care să-mi placă. Referindu-mă la ce am scris până acum, cred că am câteva povestiri la care chiar nu aş mai schimba nimic. Romanul „Amorţire“ cred că stă-n picioare. Eu uneori aveam sentimentul – şi încă îl mai am – că nu m-am apucat încă de scris. Că m-am jucat.
„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”, ultimul roman publicat al scriitorului Florin Lăzărescu
- Ce-ar trebui să se întâmple ca să ştiţi sigur că v-aţi apucat de scris? Aveţi totuşi atâtea cărţi publicate.
Până acum am avut senzaţia de joacă. Dacă vorbeşti cu un scriitor, o să-ţi spună de nu ştiu ce chin. La mine scrisul e marea plăcere. Apoi eşti bucuros sau te enervezi după ce primeşti tot felul de reacţii. Dar asta ţine de timp. Îmi spunea regizorul Alexandru Dabija că îi place cum scriem noi, ăştia tinerii. Şi mi-a amintit de Dostoievski. Noi avem nevoie de timp. Noi toţi muncim. Când să scriem? Normal că am texte gâtuite. Nu stau în fustă, la un conac, unde-mi urlă lupii iarna şi n-am ce face. Tot timpul avem ceva de făcut. Asta e o poveste care se aplică multora dintre prozatorii români. Nu trăim din asta.
Avem o cinematografie extraordinară
- Întrebare pentru scenaristul Florin Lăzărescu: Cum arată cinematografia românească acum?
Mi se pare că e absolut excepţională. Deşi văd că lumea înjură. Cinematografia din România a ajuns la cele mai înalte cote la care a ajuns vreodată cultura română. Festivalurile acestea, Cannes, Berlin, sunt ca Grand Chelem – dacă ai fost acolo, ăla-i maximul. În ce domenii am mai fost noi aşa validaţi? Aici e un fenomen. În fiecare an, alţii şi alţii, şi alţii iau premii. Deci, noi avem o cinematografie extraordinară.
- Ce anume credeţi că a alimentat impresia asta a publicului despre cinematografia românească?
E diferenţa faţă de filmul comercial. Tot ce nu seamănă cu filmul de la Hollywood e considerat a fi un rahat. Mi se pare absurd. Mă uit şi eu la filmele de acel gen. Dar de ce nu am vrea şi altceva? E ca şi cum am mânca mereu cartofi prăjiţi, tuturor ne plac. Hai să încercăm şi altceva. Nu înţeleg publicul românesc care se revoltă tot timpul. Mai e o eroare de înţelegere a cinematografiei. Filmele foarte populare sunt făcute cu sute de milioane de euro. Un regizor din România nici nu visează la un aşa buget – la noi se fac filme din nimic. Nu te poţi bate de la egal la egal cu cinematografia comercială.
Ca să scrii îţi trebuie tihnă
- Cât timp v-a luat să scrieţi cel mai recent roman?
La „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc“, ultimul roman, am avut la dispoziţie jumătate de an de scris. Asta pentru că în perioada asta s-au scris foarte multe cărţi. De obicei, public destul de repede după ce termin. Acum am avut timp destul să-l recitesc, să-l revăd. Chiar simt că acum am avut timp să-l cizelez stilistic. Cred că despre asta e vorba: tihnă. Ca să scrii îţi trebuie două, trei zile să stai degeaba. Să ai mintea odihnită. Îţi trebuie o anumită stare.
- Ce v-a inspirat pentru „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc“?
Aveam o mini-povestire cu o zi din viaţa tatălui meu, care e constructor. Tot timpul aveam în cap să scriu asta, un roman sau ceva pe structura asta: o zi din viaţa tatei. Anul trecut, înainte de a începe pandemia, îi duceam pe părinţii mei acasă, lângă Iaşi. La un moment dat, am început să le spun ce planuri am eu pentru anul care avea să vină. Şi le-am zis de vreo două filme – scenarii adică –, vreo două piese de teatru. Şi le-am zis şi de ideile pentru roman – aveam vreo cinci structuri. Şi, după o tăcere, l-am auzit pe tata din spate spunând: „Tată, lasă tot şi scrie o carte!“. Eu m-am mirat că nu a zis film sau altceva. Şi l-am întrebat: „O carte?“. Şi-a zis: „Da, o carte rămâne acolo. O ţinem noi minte“. Discuţia asta m-a făcut să aleg subiectul acestui roman.
„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”, ultimul roman publicat al scriitorului Florin Lăzărescu
- Despre ce este acest roman, mai exact?
Este vorba despre lumea de şantier, pe care o cunosc foarte bine prin tata. Am idei de romane care ţin foarte mult de documentare, ar trebui să mă apuc să citesc foarte mult. Mi-a fost cumva comod să-l scriu pe acesta – aveam totul la purtător, nu trebuia să fac mare documentare, deşi am făcut şi asta. Personajul principal din „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc“ e un muncitor care trece prin toate mediile de muncă de astăzi şi care ajunge într-o corporaţie – chiar am făcut documentare despre ce se-ntâmplă într-o corporaţie. Cum spuneam, personajul principal trece de la hoţii de buzunare la IT-şti, la videochat, de exemplu. El are o problemă şi încearcă s-o rezolve. Trece prin toate mediile astea. Circulă toată ziua.
- Aţi primit vreo reacţie, imediat după lansare?
Am două prietene: Tatiana Ţîbuleac şi Teodora Rogoz. Au citit repede cartea. Le-am dat pentru a primi reacţii. Şi amândouă mi-au spus: „Parcă-i taică-miu“. Deşi tatăl uneia a fost învăţător, iar tatăl celeilalte colonel de armată – deci, total altceva. Dar mă bucură, pentru că înseamnă că am prins generaţia taţilor noştri, care cumva sunt la fel.
Cititorul ideal: găseşte cartea şi citeşte sau nu
- Ce contează mai mult pentru dumneavoastră: reacţiile criticilor sau ale cititorilor?
Am nişte cititori ideali foarte diferiţi. Pot să dau un exemplu clar. Orgoliul meu de scriitor cere să-i placă şi lui Radu Jude, şi lui Lucian Dan Teodorovici, şi lui Filip Florian, şi Simonei Sora – oameni care sunt foarte diferiţi. În acelaşi timp, am şi prieteni care n-au treabă cu literatura – la fel de mult contează şi părerea lor. Deci vorbim de persoane concrete. Nu e o chestie ideală. Am oricând în cap o listă de zece-douăzeci de oameni. Dacă ei, per total, îmi spun că e mişto cartea, sunt convins că e mişto. Asta pentru că fiecare dintre ei reprezintă o categorie de public.
Aveţi poveşti cu cititori? Mă refer la oameni pe care nu-i cunoaşteţi.
Da, am poveşti senzaţionale. De exemplu, văcarul din satul vecin a văzut la un moment dat un reportaj cu mine la televizor în care spuneam eu despre nişte personaje pe care le-am prins din lumea de acolo. Şi a venit la mine cu o sticlă de ţuică. M-a strigat la poartă şi mi-a zis să-l bag şi pe el într-o carte. Alt exemplu: eram în Franţa la o lansare. O doamnă a mers 200 de kilometri până în locul în care mă aflam eu, voia să mă cunoască. Mi-a spus că avea o studentă româncă în gazdă. Şi studenta cumpărase cartea mea în franceză – „Trimisul nostru special“. Şi a spus că a găsit-o în bucătărie şi că a citit-o într-o noapte. Ea nu ştia nimic despre mine. Deci ăsta e cititorul ideal: găseşte cartea şi citeşte sau nu. Am mai primit, de asemenea, din Franţa, de la un licean, o scrisoare. A trimis-o Editurii Polirom. Voia un autograf de la mine.
FOTO Florin Lăzărescu, prozator, scenarist şi publicist FOTO Arhiva personală
Prozator, scenarist şi publicist
Florin Lăzărescu
28 martie 1974, comuna Doroşcani, judeţul Iaşi
În 1998 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru I. Cuza“ din Iaşi, iar doi ani mai târziu şi-a făcut debutul cu volumul de povestiri „Cuibul de vîsc“.
Până în prezent a mai publicat şapte cărţi, toate la Editura Polirom, cel mai recent fiind „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc“.
A scris scenariile mai multor pelicule, dintre care cel mai cunoscut este pentru filmul „Aferim!“.
Iaşi
Vă recomandăm să citiţi şi:
INTERVIU Pictorul Gabriel Gheorghiu: „Iubesc pictura şi fac copii cu ea” FOTO
Se încarcă comentariile...
