Scriitorul Robert Şerban, autorul volumului „Oameni în trening”: „Treningul ne accentuează umanitatea“
0
Cea mai recentă carte a scriitorului Robert Şerban (51 de ani), „Oameni în trening“, publicată de Editura Polirom în colecţia „Ego. Proză“, adună laolaltă, fără discriminări, 46 de povestiri, scrise în mai bine de 20 de ani, despre oameni confortabili cu ei înşişi, dar şi cu lumea exterioară.
Pe scriitorul, jurnalistul şi omul Robert Şerban îl găsim de această dată în „marchiză”, aşa cum descrie scriitorul Răzvan Petrescu proza scurtă, comparând-o cu poezia, cea care este „regina literaturii” şi pe care Robert Şerban a cucerit-o. Este poetul care debutează în proză cu o dorinţă imensă de a crea lumi. Ca-n poezie. „Oameni în trening” a apărut la editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză”.
Robert Şerban ne-a răspuns la întrebări cu alte câteva povestiri. Despre viaţă, poezie, familie, scriitură şi fotografie.
- „Weekend Adevărul“: De la ce a pornit ideea scrierii cărţii „Oameni în trening“?
Robert Şerban: Mi-au plăcut dintotdeauna poveştile. Şi nu doar să le aud ori să le citesc, ci şi să le spun sau să le scriu. Sunt un povestitor antrenat de cei doi copii ai mei – fiică-mea, Crina, are deja 15 ani, Tudor are 11 ani –, care au ascultat sute şi sute de poveşti, nu doar înainte de culcare, ci chiar şi pe drumurile făcute cu maşina ori la pas. „Oameni în trening“ strânge 46 de povestiri din încă pe atâtea, scrise în mai bine de 20 de ani, unele publicate prin reviste, altele inedite. Când am hotărât să fac o carte cu cele mai bune, am realizat că există mai multe fire care le leagă, chiar dacă ele funcţionează independent, având personaje şi acţiuni de sine stătătoare. Iar unul dintre aceste fire este dinamica, mişcarea fiecărei poveşti. Lucrurile se întâmplă repede, acţiunea nu bălteşte. Scurt şi cuprinzător, cum se spune.
- De ce „Oameni în trening“ şi nu „Oameni în costum“?
Fiindcă, de regulă, când spui „costum“ te cam gândeşti la bărbaţi. Or, oamenii mei sunt de ambele sexe, nu fac discriminări. Apoi, mai toată lumea, inclusiv cea despre care scriu, pare că are la îndemână un trening în care se simte confortabil. Treningul este unul dintre patternurile care ne unesc şi ne accentuează umanitatea. S-a scris despre carte că dă seama despre o lume de/la margine – asta dacă am şti care şi unde e centrul. Ba, ştim, cum nu: centrul este fiecare dintre noi.
Sursa din marchiză: viaţa
- Fiecare povestire din carte este despre oameni: de la persoane care lucrează pământul până la arhitecţi. Cât din carte este inspirat din viaţa reală?
Tot ce am scris îşi are sursa în realitate. Fiecare poveste, bănuiesc, s-a întâmplat întocmai ca în carte. Sau urmează să se întâmple. Iar pe oamenii de acolo îi cunosc foarte bine, sunt prietenii mei, asta când nu sunt chiar eu.
- Este prima carte de proză scurtă a dumneavoastră. Cât de diferit a fost procesul scrierii?
Scriu poezie de mână, în caiete A4. Am un scris rapid, nervos şi ilizibil. Dacă nu transcriu în computer a doua sau, cel târziu, a treia zi după ce am încheiat un text, risc să nu-mi mai amintesc ce e pe foaie – că de înţeles nu înţeleg. Poezie am scris, în ultimii ani, doar după miezul nopţii, în pat. Mi-e incomod să stau cu laptopul la cap, dar cu un caiet, nu. Mai notez în el începuturi de poveşti, câte o propoziţie, o frază, o idee. Apoi le transcriu într-un document pe calculator şi, uneori, pornesc o proză. Habar n-am încotro, fiindcă habar n-am ce se va întâmpla, întrucât povestea creşte chiar în timp ce o aştern, iar personajele fac efectiv ce vor ele. Sunt curios şi mă amuz de forma pe care o iau, de replicile pe care le dau, de cum se încheie acea întâmplare.
- „După ce ai cucerit regina literaturii (poezia), de ce te-ai uita la o simplă marchiză (proza scurtă)?“, a spus scriitorul Răzvan Petrescu. De ce v-aţi uitat la „o simplă marchiză“ dacă aţi cucerit „regina“?
Răzvan îmi face un compliment... Şi, bineînţeles, exagerează, ca orice prozator sigur pe el şi pe arta lui. Dar e aici un loc prielnic să îi mulţumesc – şi lui, şi Adrianei Babeţi – pentru că mi-a citit cartea în manuscris, mi-a făcut câteva observaţii şi, apoi, a scris acele rânduri entuziasmate pe coperta a IV-a. Uneori, simt nevoia să o acopăr, să o protejez de bezne, de luminile prea puternice, de frigurile care pot veni de la un singur cuvânt, de la un singur gest, ori de la absenţa lor, de privirile tăioase, de aerul stricat, de tristeţile care o înmoaie, o subţiază. Şi atunci îmi trebuie o cămaşă. Cu mânecă scurtă. Şi ţes poveşti.
Coperta cărţii „Oameni în trening”, de Robert Şerban
- Plecând tot de la spusele scriitorului Răzvan Petrescu: „Nu ştiu dacă va rămâne cu marchiza, se va întoarce la regină sau va trece la chelar (romanul)“. Veţi face şi acest pas, către roman?
Tentaţia romanului există de când eram copilandru. Asta şi fiindcă atunci citeam pe rupte romane. Romanul şi ziua, mai ales în vacanţe. Am şi pornit unul prin clasa a opta, unul SF. Dar mi-am amintit că am examenul de Treaptă şi l-am abandonat, m-am luat cu învăţatul. În urmă cu 13 ani am început să scriu la un altul. Nu e acelaşi lucru ca-n povestiri, trebuie răbdare cu personajele, cu ambianţa. Dar îmi place să mă provoc şi poate că o să fac şi acest pariu cu mine. Proză scurtă scriu în continuare. Şi poezie, bineînţeles, sunt ca un diabetic care-şi verifică glicemia, altfel nu se poate.
Aşa tată, aşa fiu
- Sunteţi absolvent al Facultăţii de Arte şi Design, dar şi al Facultăţii de Construcţii. Între aceste lumi, cum a apărut pasiunea pentru jurnalism?
Am crescut nu doar între cărţi, ci şi între ziare şi reviste. Tatăl meu a fost, o viaţă întreagă, ziarist. M-am molipsit de la el. Politehnica am făcut-o fiindcă le-am promis părinţilor că o voi duce la bun sfârşit, după ce am fost tentat, de câteva ori, să o abandonez, fiindu-mi evident că n-am stofă de inginer. Dar m-am încordat şi am reuşit să-mi iau licenţa cu o notă foarte bună. Pe de altă parte, eram student la Poli când scriam în presa din Timişoara, iar după nouă luni de job pe postul de purtător de cuvânt al Primăriei Timişoara, când încă nu împlinisem 25 de ani, am evadat în jurnalism. Au fost ani minunaţi, eram pasionat şi ahtiat! Cum, treptat, treptat, şi de artele vizuale, iar interesul pentru imagine şi hermeneutica ei m-a determinat să urmez cursurile secţiei de Istoria şi Teoria Artei. Era un cadru constrângător, ales benevol, ca să mă oblig să citesc cărţi pe care, altfel, nu cred că le-aş fi citit din lipsă de timp. Aşa, am mai furat nopţilor câteva ore.
- Cum a apărut poezia în viaţa dumneavoastră? Ce anume v-a determinat să scrieţi primul volum de poezii, „Fireşte că exagerez“?
Tatăl meu, Ion Şerban Drincea, este şi scriitor, nu doar ziarist. Prin urmare, am făcut ce a făcut tata. Şi, cum am trăit în mirajul cărţilor, am visat să public şi eu una. Am câştigat, student fiind, un concurs de poezie, iar marele premiu a fost publicarea manuscrisului. Aşa a apărut „Fireşte că exagerez“.
Tentaţia romanului există de când eram copilandru. Asta şi fiindcă atunci citeam pe rupte romane. Romanul şi ziua, mai ales în vacanţe.
„Literatura şi fotografia sunt salvatoare ale lumii noastre“
- Cum se împacă jurnalistul Robert Şerban cu scriitorul Robert Şerban?
Acum, ca fraţii buni, fiindcă nu mai fac decât jurnalism cultural. Interviuri cu artişti – pun aici şi scriitorii, nu doar artiştii vizuali, emisiunea de la TVR Timişoara şi TVR 3, „Piper pe limbă“, mai răspund la câte o anchetă literară, mai scriu câte un eseu. Dar în anii în care am făcut presă de cotidian în online, între 2011-2014, când am condus oradetimis.ro, a fost cu scrâşnete. Şi nu fiindcă n-aş fi lucrat cu cuvintele şi într-o parte, şi în alta, nu fiindcă nu m-ar fi interesat ce se întâmplă de jur-împrejurul meu, nu pentru că sunt un visător ce plimbă prin minte versuri şi imagini, ci pentru că presa online lucrează cu contoare – de cititori, de vizualizări, de trafic. Iar dacă nu sunt în continuă urcare, nu-i bine. Şi ele urcă mai ales când în text e vorba despre morţi, accidente, scandaluri, corupţie, sex, mizerie. Ştirea pozitivă nu atrage. Aşa că am renunţat, era împotriva firii mele.
Scriitorul Robert Şerban FOTO Ariana Vulpe
Fotografia, iscodirea cu privirea
- Am observat pe pagina dumneavoastră de Facebook că îndrăgiţi foarte mult fotografia. Este doar o pasiune?
Da, e o pasiune pe care o cultiv de ani buni, fiindcă mă ţine într-o stare de alertă. E grozav să mergi – sau să stai – şi să descoperi imagini care te surprind, te intrigă, te emoţionează. Îmi place să fac instantanee, implică anticipare, intuiţie, reacţie rapidă. Iscodesc cu privirea tot timpul şi caut să-mi ţin atenţia trează, să fac rapid clic atunci când găsesc ceva ieşit din comun ce merită fotografiat.
- Există o legătură între literatură şi fotografie?
Multe legături. Ambele te fac să fii curios, să deschizi bine ochii, să înveţi să vezi şi altceva decât banalitatea. Ambele decupează şi depozitează secvenţe inedite şi, poate, frumoase. Ambele sunt instrumente de cercetare interioară, deşi sunt conectate la exterior. Ambele sunt salvatoare ale lumii noastre.
Cititorul, pe primul loc
- Ce contează mai mult: reacţiile criticilor sau ale cititorilor?
Fiindcă eu cred că şi criticii citesc, mai ales atunci când scriu despre cărţi, contează reacţiile cititorilor.
- Aveţi poveşti cu cititori? Mă refer la oameni pe care nu-i cunoşteaţi şi care v-au contactat după ce v-au citit.
Sunt oameni cu care azi sunt prieten fiindcă am descoperit cât de puternică şi de profundă e pasiunea noastră pentru citit şi câte coduri comune avem în ea.
- Alte surprize literare pentru cititori în perioada următoare?
A apărut la Editura Trei un volum de dialoguri cu unul dintre cei mai curajoşi şi mai importanţi scriitori români contemporani, Dorin Tudoran, care vorbeşte despre lumea literară şi chiar politică, despre prietenia şi despărţirea de Adrian Păunescu, înfiinţarea Cenaclului Flacăra, întâlnirile cu scriitori legendari, despre greva foamei pe care a făcut-o la mijlocul anilor ’80, cum l-a învins pe Ceauşescu, despre scris, trădări, politică, bătrâneţe, libertate şi multe altele.
O carte vie, intensă, serioasă, cum e acest om exemplar şi admirabil, ce nu seamănă cu restul lumii (literare) – care şi-a văzut de treabă, de scris, de citit, de publicat, de luat premii, de făcut carieră şi/ori politică. Dorin Tudoran n-a tăcut nici după ce şi-a obţinut libertatea. A fost şi a rămas permanent informat şi reactiv, de la plecarea sa din Republica Socialistă România şi până astăzi. Prin atitudini şi luări de poziţie, prin jurnalistica şi literatura sa, a fost tot timpul prezent şi în opoziţie. Şi nu pentru că îi place să se audă vorbind, să aibă reflectoarele asupra lui ori să dea lecţii, ci fiindcă îi pasă de ţara în care s-a născut şi pe care o iubeşte profund. Cartea a apărut sub titlul „Numai copilăria e glorioasă“.
Iscodesc cu privirea tot timpul şi caut să-mi ţin atenţia trează, să fac rapid clic atunci când găsesc ceva ieşit din comun ce merită fotografiat.
Vă recomandăm să citiţi şi:
INTERVIU Actriţa Rodica Mandache: „Cred că aş fi fost repetentă în orice altă meserie”
Se încarcă comentariile...
