Ruşinile românilor în capitalism. Gabriel Crumpei, medic psihiatru: „Sunt oameni care ascund faptul că au intrat în şomaj“

Ruşinile românilor în capitalism. Gabriel Crumpei, medic psihiatru: „Sunt oameni care ascund faptul că au intrat în şomaj“

Gabriel Crumpei, medic psihiatru, doctor în psihologie FOTO: Arhiva persoanală

Medicul psihiatru Gabriel Crumpei, din Iaşi, vorbeşte despre contextul social al României actuale, care a determinat o serie de modificări în practica psihiatrilor, în directă legătură cu schimbările din viaţa potenţialilor pacienţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Gabriel Crumpei, medic primar psihiatru şi doctor în psihologie din Iaşi, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ care sunt provocările cu care se confruntă psihiatria în prezent. Apariţia capitalismului cu toate caracteristicile sale a adus în cabinetele specialiştilor pacienţi cu tulburări provocate de migraţie, lipsa locului de muncă sau de utilizarea comunicării virtuale.

Medicul a arătat că reformele în domeniul sănătăţii mentale întârzie să apară, chiar dacă, pe stradă, uneori, oameni bolnavi psihic atacă persoane nevinovate. Numai în astfel de cazuri, decidenţii îşi amintesc de sănătatea mentală, fără însă să pună în practică măsuri concrete.

„Weekend Adevărul“: Care sunt schimbările din domeniul sănătăţii mentale pe care le-aţi semnalat în ultimii ani?

Dr. Gabriel Crumpei: Românii au suferit influenţa unor modele occidentale după Revoluţie, care s-au impus mai ales după anul 2000. Ne aflăm acum la15-20 de ani distanţă de la impunerea lor, nu numai din punct de vedere ideologic, dar şi din punct de vedere comportamental, şi vedem aici schimbarea atitudinii faţă de muncă şi faţă de educaţie. Între generaţii mereu au existat diferenţe. Noi, românii, am suportat, pe lângă schimbarea ideologică, şi o schimbare legată de influenţa modelului modern generat de evoluţia sexuală şi feministă, care a dus la schimbări în relaţia de cuplu. Asta face ca persoanele care au acum 30-40 de ani să fie cumva oscilante între două modele, între cel tradiţionalist şi cel modern. Oscilarea face să apară conflicte, paradoxuri, care generează aspecte noi în psihopatologie.

Tulburările psihice care erau înainte sunt şi acum. Tulburările de bază au rămas aceleaşi. Se anunţă nişte modificări legate de lumea virtuală. Tinerii care sunt acum în şcoală trăiesc din plin beneficiile internetului şi ale comunicării virtuale. Încă nu ştim ce repercusiuni vor fi în timp. Au apărut nişte semne de dificultăţi de relaţionare în viaţa reală, de asumare a unor responsabilităţi, de implicare în viaţa de zi cu zi. Trebuie nişte reglementări de sănătate mentală privind folosirea acestor mijloace, pentru că tendinţa tinerilor este de a se refugia în realitatea virtuală. Ei sunt confruntaţi cu dificultăţi ale pubertăţii şi ale adolescenţei. Au probleme de identitate, de imagine de sine, de relaţionare, şi atunci facilitatea şi contextul mult mai uşor de a comunica virtual, uneori anonim sau cu identităţi false, îi apără. Pe de altă parte, îi face să nu-şi asume nişte responsabilităţi şi să nu aibă abilităţi de relaţionare în realitate.

Afecţiunile mentale ale românului de astăzi diferă de cele de acum 20-30 de ani?

Nu. Vorbim despre aceleaşi probleme, tulburări psihotice, nevrotice, dezvoltări şi reacţii la tot felul de situaţii. De exemplu, faţă de acum 30 de ani, a crescut frecvenţa diagnosticului de autism pentru că s-au concretizat mult mai precis anumite criterii pentru diagnosticarea acestei tulburări. Apoi au dispărut anumite diagnostice din clasificările noastre şi au apărut nişte nuanţări. În practica curentă ne-am întâlnit cu o serie de noutăţi. De exemplu, fenomenul migraţiei pentru un loc de muncă a scos în evidenţă o problemă destul de serioasă, uneori dramatică, la copii. Au apărut copii crescuţi de alte rude, care suferă afectiv, care au probleme la şcoală. Copii care, chiar dacă fac faţă programei şcolare, au urmări de adaptare, pentru că ei trebuie să intre pe o piaţă concurenţială, ce presupune că au capacitatea de a reacţiona la provocări, or asta înseamnă o dezvoltare armonioasă în copilărie, care să le îmbunătăţească imaginea de sine. Este foarte greu de realizat acest lucru atunci când părinţii sunt plecaţi şi stai cu nişte bunici sau alte rude.

Depresia românilor care muncesc afară

Ce probleme apar la adulţi în contextul migraţiei?

Foarte multe femei dezvoltă tulburări depresiv-anxioase după o lună-două în care încearcă să lucreze în străinătate. Cele mai multe lucrează stând cu un bătrân cu tulburări serioase, cu demenţă. Schimbul brutal într-un alt context cultural, lipsa de comunicare şi relaţionare creează condiţiile dezvoltării unei depresii anxioase, cu dezvoltări somatice care le sperie complet şi revin acasă. Astfel de cazuri au apărut în ultimii 15 ani tot mai frecvent. Sunt şi bărbaţi care nu reuşesc să se adapteze în condiţiile de acolo. Impactul cultural, dar şi singurătatea îşi spun cuvântul pentru că, plecând apoi cu soţia acolo, lucrurile decurg mai bine. Migraţia generează şi alte probleme legate de cuplu prin faptul că apare o situaţie anormală. Un cuplu conjugal trebuie să supravieţuiască unei situaţii aparte: cei doi sunt despărţiţi de mii de kilometri şi se văd numai o dată sau de două ori pe an. Astfel de situaţii generează dificultăţi în cuplu. Apar probleme, suspiciuni, infidelităţi care în final duc la divorţ.

Copiii cum sunt afectaţi de această situaţie?

O altă problemă generată de migraţie şi de cuplu este problema copiilor care au fost luaţi acolo şi au revenit în ţară. După criza din 2008-2009 au venit mulţi români înapoi. Copiii care au învăţat să facă faţă sistemului de acolo au avut probleme în a se adapta aici, la noi, pe fondul unor probleme financiare ale familie, pentru că, reîntorcându-se în ţară, părinţii nu şi-au găsit uşor un venit. Unii au ales o formulă intermediară, prin care un părinte a venit cu copilul în ţară, celălalt a rămas în străinătate să muncească, situaţii care afectează echilibrul copiilor. Ei, fiind puberi sau adolescenţi, când apar toate fluctuaţiile astea situaţia din familie lasă urme asupra lor.

Pe cine mai afectează fenomenul de migraţie al românilor?

Îi afectează şi pe oamenii de vârsta a treia. Tradiţional, familia lărgită convieţuia, dacă nu în aceeaşi curte, în acelaşi oraş. Bunicii noştri erau în relaţie cu generaţia tânără. Îi ajuta pe copii cu treburile, participau la întâlnirile ocazionate de diferite sărbători. Acum, lucrurile s-au modificat grav, în condiţiile în care copiii pleacă afară, unii peste mări şi ţări. Părinţii nu se mai pot implica în creşterea copiilor, nu mai au sentimentul securităţii, fiind afectaţi de boli, de tot felul de gânduri, dar mai ales de o lipsă de comunicare şi de relaţionare. Sunt adevărate drame. Am avut, de exemplu, o pacientă care nu stătea deloc bine cu sănătatea, dar care, pentru că nu putea merge cu avionul, prefera să meargă trei zile şi trei nopţi cu autocarul, până în Anglia, ca să-şi poată vedea fiul.

Şomajul, privit ca o mare ruşine

Sunt şi alte cauze care au generat situaţii noi în practica medicală?

Da. De exemplu, viaţa în capitalism, care presupune competiţia şi o anumită insecuritare a locului de muncă, acceptarea unei perioade de şomaj ca ceva normal în evoluţia în carieră, toate sunt lucruri cu care românii nu au fost obişnuiţi. Părinţii lor nu au suferit de aşa ceva, ei nu au văzut astfel de situaţii când erau acasă şi când sunt confruntaţi cu şomajul, de exemplu, au un sentiment de jenă. Sunt oameni care ascund faptul că au intrat în şomaj pentru că e ceva ruşinos şi fac uneori o adevărată dramă dezvoltând depresii, izolându-se. Noile condiţii şi relaţiile de producţie influenţează şi pe cei care lucrează în domeniul privat prin faptul că noi nu am avut experinţa capitalismului, a proprietăţii private, a afacerii proprii.

Sunt foarte mulţi oameni de afaceri care nu ştiu că e nevoie şi de relaxare, nu ştiu să-şi seteze programul astfel încât să-şi ofere şi momente de odihnă. Unii oameni de afaceri care au ajuns la mine intraseră într-o oboseală cronică, o depresie de asta fără chef de viaţă. Nu mai simţeau bucuria de a munci, de a trăi, şi asta pentru că nu aveau concedii de ani de zile. Chiar dacă aveau o casă la munte, undeva, nu o frecventau pentru că nu puteau lăsa din mână frâiele afacerii, deoarece nu pot avea încredere în nimeni. Mai este un fenomen care generează astfel de situaţii prin faptul că patronii nu înţeleg care este rolul managerului. Afacerea a crescut: să spunem că de la câteva TIR-uri, patronul are acum câteva zeci şi ar fi cazul să aibă pe cineva care să preia din atribuţii şi din monitorizarea întregii flote, dar nu îndrăzneşte pentru că nu are încredere că altcineva poate să facă treabă fără să fure. Doar el ştie cel mai bine cum merg lucrurile şi, de cele mai multe ori, aşteaptă să-şi termine fiul studiile, în condiţiile în care el abia a intrat la facultate. În alte domenii, patronul este obişnuit să lucreze sâmbăta, iar duminica face actele şi luni o ia de la capăt. În Vest, vineri la ora 14.00 se trag obloanele şi nu mai ai cu cine discuta pentru că cei de acolo ştiu că dacă vrei să tragi cinci zile să ai performanţă trebuie să ai perioada de weekend în care să-ţi încarci bateriile.

Ce riscă un angajat care lucrează câte 12-13 ore pe zi?

Nu toţi oamenii reacţionează la fel. Unii sunt structuraţi să facă faţă, alţii nu. Depinde şi de contexte, dacă angajatul are familie, dacă are copii. La ţară se lucrează zi-lumină, dar nu este o muncă atât de solicitantă precum cea pe care o faci într-un birou, la calculator. Sunt foarte multe variabile de care trebuie să ţii cont atunci când nu se respectă cele opt ore de muncă. Avem însă şi cazuri de oameni dependenţi de muncă. Vorbim de oameni care se raportează la muncă într-un mod exclusiv, adică trăiesc doar din gratificaţiile pe care le oferă munca, grupul de colegi şi relaţiile de acolo. Sunt, de obicei, oameni singuri, care nu au familie, care nu au timp pentru prietenii şi care încearcă să extragă toată gratificaţia pe care o poate oferi viaţa doar de la muncă. La cei care lucrează în programare sau în administrarea unor afaceri din străinătate pot apărea probleme, chiar dacă sunt salarii mult mai bune, pentru că apar situaţii de epuizare.

Am întâlnit şi un caz mai ciudat. Cineva care proiecta case pentru o firmă din Canada a ajuns la mine pentru că, pe timpul iernii, firma nu avea comenzi. Cei din Canada erau interesaţi pentru că plăteau mult mai puţin aici, dar trebuia să-i ţină pe angajaţi în perioada iernii astfel încât din primăvară să aibă mână de lucru şi atunci îi plăteau fără să aibă de lucru. La un moment dat, a venit un şef rigid care nu-i lăsa să intre pe internet. Practic, oameni tineri şi obişnuiţi să aibă ocupaţie ajungeau să piardă timpul acolo şi să se nevrozeze pentru că nu erau lăsaţi să facă ceva pe perioada iernii. Nici să nu faci nimic nu este deloc bine. Aşa se întâmplă şi cu cei care au rămas fără loc de muncă sau care au ieşit la pensie. Cu cât lucrezi mai mult, mai intens, cu cât eşti pe o funcţie mai înaltă, cu atât mai greu faci faţă la perioada pensionării. Lipsa de relaţionare şi lipsa unor strategii pentru noua condiţie fac ca să apară aşa-zisul sindrom al pensionării.

„Nu prea sunt finanţări pentru sănătatea mentală“


Zilnic, la Urgenţe la Spitalul „Sfântul Spiridon“ din Iaşi ajunge măcar un pacient care încearcă să se sinucidă. Cum a evoluat diagnosticarea depresiei de-a lungul timpului?

Depresia este o tulburare care apare tot mai frecvent pe plan internaţional, iar la noi cu atât mai mult cu cât suntem confruntaţi cu situaţii inedite, pentru care nu avem experienţă. În plus, nu prea există programe pentru sănătatea mintală care să-i pună pe oameni în temă. Am mai încercat noi, profesioniştii, cu nişte broşuri, dar trebuie să fie o campanie amplă. Exista una înainte să intrăm în Uniunea Europeană şi era mult mai dezvoltată, pentru că asociaţiile şi fundaţiile puteau primi finanţare de la diferite instituţii din Europa. De când am intrat în UE, aceste structuri, fie ele private sau de stat, nu ne mai pot finanţa, pentru că se consideră că se pot obţine acele servicii prin programele Uniunii. Pe sănătatea mentală, pentru că nimeni nu moare dacă înnebuneşte, nu prea sunt finanţări. Este nevoie de dezvoltarea psihiatriei comunitare cu accentuarea psihoterapie, a terapiei familiei, a terapiilor de grup şi de resocializare, inclusiv reintegrarea profesională. Lucruri pe care noi, profesioniştii, le-am conturat, dar care nu s-au făcut, pentru că sunt necesare investiţii.

Deci aceste modificări nu se mai aduc în discuţie?

Se mai discută când apare câte un caz, cum a fost tânărul acela care a umblat cu o bombă prin universitatea ieşeană. El este un exemplu de victimă a lipsei unui sistem de psihiatrie modernă. Recent a fost un alt caz cu un bolnav cronic care avea numeroase spitalizări şi care a ajuns să agreseze câteva femei pe stradă. Când apar situaţii de genul acesta, lumea se întreabă, afectată, de ce nu se face nimic. Politicienii, decidenţii, nu-şi amintesc de acest domeniu decât atunci când apare câte un caz, dar şi la acel moment se iau doar măsuri locale, punctuale. Nu se gândeşte o strategie pe termen lung.

Este implicat un drept al omului, cel la sănătate. Nu se poate face nimic pentru că nu există legislaţie, nu sunt programe implementate. Sunt mari probleme şi pentru cei care au făcut fapte ilegale şi ajung în spitale specializate. Cei de acolo nu au nici măcar drepturile pe care le au puşcăriaşii. De exemplu, dacă mama unui pacient decedează, nu există procedură pentru ca el să poată merge la înmormântare. Din puşcărie se poate, dar din spital, nu. În plus, pentru ca să fie lăsat la domiciliu să-şi continue tratamentul, un pacient de tipul acesta are nevoie de cineva care să-şi asume responsabilitatea. În unele cazuri au rude, în altele, nu. Pe de altă parte, judecătorii nu aprobă continuarea tratamentului la domiciliu, pentru că asta presupune schimbarea artiolului de lege. Din această cauză, spitalele despre care vă vorbesc au ajuns să fie supraglomerate, fără condiţii. Nu suntem obligaţi să avem un anumit status de eficienţă şi de modernitate a sănătăţii, pentru că această zonă s-a lăsat în grija fiecărui stat. Pesemne era prea scump să finanţeze UE sănătatea din fiecare stat.

Cum explicaţi faptul că oameni care văd cum colegii lor sunt prinşi luând mită fac acelaşi lucru?

Să nu credeţi că tot ce se întâmplă în comunitate poate fi privit printr-o grilă psiho-patologică. Nu toţi cei care fac tot felul de fapte, inclusiv penale, au probleme psihice. Nu. Răutatea, egoismul, lipsa de sentiment comunitar sunt probleme psiho-sociale care ţin de o anumită mentalitate. În Vest au fost sute de ani nişte criterii foarte rigide de pedepsire a infracţiunilor şi a crimelor, ceea ce a permis construirea unei mentalităţi care de acum este un element de ordin cultural, preluat ca şi celelalte valori ale fiecărui individ. La noi, mentalitatea este pe cale de a se forma. Lipsa proprietăţii private din timpul regimului trecut făcea ca fiecare să ia câte ceva de la locul de muncă. I se părea normal, mai ales că erau lipsuri mari. După Revoluţie, lucrurile s-au schimbat, dar persistă sentimentul că este normal să profiţi de postura pe care o ai în administraţie.

A făcut şi Facultatea de Teologie

    Nume: Gabriel Crumpei
    Data şi locul naşterii:
18 aprilie 1960, Iaşi
    Studiile şi cariera:
    Absolvent al Facultăţii de Medicină Generală din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi în 1986.
    Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi în 1995.
    În prezent: medic în cadrul Centrului de Psihiatrie, Consiliere şi Psihoterapie din cadrul Ambulatoriului Spitalului „Sfântul Spiridon“ din Iaşi.
    Locuieşte în: Iaşi.  

Citeşte şi:

INTERVIU Lucian Miron, oncolog: „Am pierdut războiul cu cancerul. Ratele de supravieţuire au rămas foarte reduse“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: