Când sutana nu era în slujba politicului. Preotul pentru care s-au răsculat 3.000 de ţărani. Comuniştii au venit să-l ridice cu armata fiindcă s-a opus colectivizării

Când sutana nu era în slujba politicului. Preotul pentru care s-au răsculat 3.000 de ţărani. Comuniştii au venit să-l ridice cu armata fiindcă s-a opus colectivizării

Preotul catolic Gheorghe Petz, arestat pentru că s-a opus colectivizării FOTO ercis.ro

În comuna ieşeană Butea s-a petrecut acum 65 de ani unul dintre episoadele cele mai dramatice din România legate de drama colectivizării.

În localitatea situată la extremitatea estică a judeţului Iaşi, imediat după instalarea regimului bolşevic în România, comunitatea era formată majoritar din credincioşi catolici. Parohul bisericii locale era preotul Gheorghe Petz, ajuns în anul 1949 la vârsta de 65 de ani.

În plină fierbere naţională generată de aberaţia procesului de colectivizarea forţată, în comuna ieşeană, la vremea respectivă o localitate înfloritoare şi bogată, a avut loc unul dintre evenimentele cele mai fierbinţi din seria răscoalelor ţărăneşti îndreptate împotriva regimului opresiv.

Pe 1 august 1949, a fost publicat Decretul nr.319, în Buletinul oficial nr.51/01-08-1949 prin care se aproba organizarea "Gospodăriilor colective", la propunerea Ministerului Agriculturii prin Hotărâri ale Consiliului de miniştri.

O săptămână mai târziu, pe 8 august 1949, autorităţile comuniste au descins în Butea. Începuse campania naţională de exterminare a tuturor "duşmanilor poporului", iar preotul Gheorghe Petz era în fruntea listei "elementelor periculoase". Preotul Petz era un apropiat al episcopului de Iaşi, Anton Durcovici, la înscăunarea căruia primise onoarea de a citi documentul papal de numire.

Anton Durcovici a fost arestat de comunişti pe 26 iunie 1949, iar Gheorghe Petz a fost considerat, de asemenea, o "prioritate" în procesul de epurare pentru că instiga la nesupunere în procesul de colectivizare.

"Patru agenţi ai Securităţii, în frunte cu instructorul de partid Aurel Iricinschi, veniţi să-l aresteze la biserică pe pr. Gheorghe Petz (foto jos în tinereţe). Era ora 12, sfânta Liturghie tocmai se terminase şi credincioşii se întorceau de la biserică la casele lor. Strigătul de alarmă l-a dat un grup de femei rămase în curtea bisericii să mai pună «ţara la cale»", se arată într-o biografie a preotului Petz, publicată de preotul catolic Ştefan Lupu.

Funcţionarii comunişti le-au spus oamenilor că au venit "să-i îndemne pe ţărani să achite cotele şi să se pregătească pentru a înfiinţa gospodăria colectivă". Prima vizită au făcut-o la biserică pentru a-l ridica pe preot. Oamenii din comună s-au adunat aproape instantaneu pentru a face zid în faţa preotului lor. Unele mărturii consemnează că la revoltă au luat parte 3.000 de oameni.

Redăm, mai jos, mărturia unuia dintre oamenii care au participat la revolta din 1949, Ioan Zăpodeanu. Locuitorul comunei Butea, care avea atunci 13 ani, şi-a spus povestea cu ocazia comemorării a 60 de la revolta populară:

"În ajutorul activiştilor au sosit miliţienii din comună şi miliţia populară, care, cu focuri de armă de avertisment şi în forţă, au reuşit să elibereze activiştii din mâna răsculaţilor şi să-i adăpostească în primărie, la uşa căreia s-au aşezat de pază şi apărare. După adăpostirea molestaţilor în primărie, a continuat lupta corp la corp între răsculaţi şi miliţiile populare, care, în final, au reuşit să se alăture soldaţilor din faţa uşii primăriei. Cu focuri de armă trase peste capetele răsculaţilor, au reuşit să-i îndepărteze la circa 10 metri de intrarea în primărie. Nu a rămas nici un geam nespart de la primărie, iar o parte dintre soldaţi şi miliţieni au fost loviţi de pietre.

Asediul primăriei a scăzut în intensitate după ora 14.00, când s-au adus pentru horă muzicanţii satului. În faţa primăriei au rămas în jur de 50 de persoane, bărbaţi şi femei de vârstă mijlocie (...)

În faţa şcolii, vizavi de casa parohială, un alt grup de răsculaţi au răsturnat maşinile Securităţii, au spart cauciucurile, iar şoferii s-au ales cu capetele sparte (...)

Din primărie, prin geamurile sparte, securiştii, activiştii de partid, primarul etc. priveau cu groază cum soldaţii erau împinşi spre uşă; numai baionetele armelor şi focurile de armă trase pentru avertisment au reuşit să ţină la distanţă răsculaţii.

După ora 14.00, a sosit, de la podul Şcheia de peste Siret, un pluton de soldaţi care s-au alăturat miliţienilor ce apărau primăria. În felul acesta au scăpat refugiaţii de furia mulţimii, care era pregătită să dea foc primăriei.

Timp de o oră au tras clopotele pentru alarmă, imediat după ce au început ostilităţile.

În jurul orei 14.00, aşa cum am arătat mai sus, a început hora în care au intrat flăcăi şi fete, bărbaţi şi femei mai tinere. Toţi îşi manifestau bucuria de a fi stăpâni la ei în sat. Puterea populară era redusă la o cameră din primărie, unde reprezentanţii ei tremurau de frica ţăranilor.

În jurul orei 17.00, deasupra satului a apărut un avion sanitar, care părea o pasăre cu gheare roşii din cauza roţilor pentru aterizare, care erau vopsite în culoare roşie. Avionul a zburat la foarte mică înălţime, puţin deasupra turnului bisericii, de unde s-au tras câteva rachete înspre horă. Bărbaţii şi flăcăii, în loc să se împrăştie, aruncau cu pălăriile în sus sau cu pietre. Avionul a mai făcut câteva ture în jurul satului, după care s-a îndreptat peste satele din jur, Miclăuşeni şi Hândreşti (...)

După ora 18.00, la horă şi la primărie au mai rămas în jur de 700-800 de persoane, în majoritate bărbaţi, femei şi fete, pentru că persoanele mai în vârstă au plecat la casele lor, pentru a aduce vitele de la cireadă. În sat la data respectivă erau două cirezi cu câte 500 de vaci şi o herghelie cu circa 1.000 de cai.

În această perioadă, la primărie a continuat asediul de aproape sau de la distanţă, pentru că soldaţii aveau armele pregătite pentru foc, la înălţimea răsculaţilor. Şeful Securităţii de la Roman le-a ordonat soldaţilor să deschidă focul direct în răsculaţi dacă se vor mai apropia de primărie (...)

În jurul orei 18.00, a revenit avionul, care, de această dată, a zburat mult mai sus, ocolind de câteva ori satul. În final, a tras câteva rachete peste zona în conflict, de culoare roşie şi albă. Bărbaţii, care fuseseră în război sau făcuseră armata în ultimii ani, ştiau că semnalizarea cu rachete albe reprezenta cale liberă şi nu sunt pericole majore.

Feciorul clopotarului Ioan Cichi, cu care eram prieten, s-a urcat în turnul bisericii, deasupra clopotelor, de unde se puteau vedea toată Valea Siretului, drumurile de la Miclăuşeni, Doljeşti, şoseaua naţională de la Podul Şcheia, precum şi întreg satul cu casele lui acoperite cu tablă, draniţă sau stuf, după starea socială a proprietarului.

În jurul orei 19.00, feciorul clopotarului a strigat din turnul bisericii că pe şoseaua naţională, la Doi Lei (o fostă crâşmă din perioada interbelică), se văd maşini mici şi camioane. Pe drumul de la Doljeşti se vedeau foarte mult praf şi maşini mari. Un fecior din neamul lui Gheorghe Adam s-a urcat şi el în turnul bisericii. S-a convins că spusele feciorului Ioan Cichi sunt reale. Au coborât din turnul bisericii şi imediat au început să tragă clopotele pentru alarmă şi foc (...)

La auzul clopotelor, a încetat hora. Bărbaţii şi femeile, tot tineretul, de la horă şi din faţa primăriei s-au deplasat în faţa bisericii şi la casa parohială, ca să-l apere pe preotul satului, respectiv pe părintele Gheorghe Petz.

Cu puţin timp înainte de asfinţitul soarelui, au apărut la primărie primele maşini cu militari şi miliţieni îmbrăcaţi de război. Pe cap aveau caschete din metal, la brâu aveau agăţate gamela, bidonul pentru apă şi un hârleţ mic în coadă. În picioare aveau cizme lungi şi grele.

Ajunşi în faţa primăriei, soldaţii au eliberat prizonierii răsculaţilor, iar şeful Securităţii din Roman, împreună cu comandantul Garnizoanei din Roman au preluat asediul bisericii şi al casei parohiale.

O dată cu intrarea în sat a armatei, satul a fost înconjurat. Flancul de est şi sud a fost înconjurat de soldaţii ce au venit pe drumul de la Doljeşti. Flancul de nord şi vest, pe drumul Neagului, a fost înconjurat de armata ce a venit pe drumul de la Miclăuşeni. În felul acesta, satul a fost înconjurat de o centură de santinele. Nimeni nu mai putea intra sau ieşi din sat fără a fi arestat. La fiecare intersecţie au fost instalate mitraliere şi arme automate.

Când au sosit soldaţii la primărie, subsemnatul eram în curtea bisericii, în apropierea primăriei. Casa dăscălească, aşa cum am arătat mai sus, era situată gard în gard cu curtea bisericii. Din locul unde mă aflam, am văzut toată desfăşurarea de forţe şi pregătirea de asalt împotriva mulţimii adunate, aşa cum am scris mai sus, în faţa bisericii şi a parohiei. Din curtea bisericii am fugit şi m-am amestecat cu persoanele din faţa casei parohiale.

Miliţienii şi militarii s-au împărţit în două grupe. Un grup foarte numeros a atacat mulţimea din faţa bisericii. Alt grup, în jur de 100 de militari şi miliţieni, s-a îndreptat spre casa parohială. Au rupt ambele garduri care separau biserica de curtea casei parohiale, pentru că prin portiţă nu puteau intra decât câte un miliţian care era gras şi greoi. Fiecare grup de asalt era comandat de câte un ofiţer cu multe stele pe umăr.

În faţa bisericii, bărbaţii s-au luptat corp la corp cu militarii şi miliţienii. Prin forţa şi cu ajutorul armelor, persoanele din faţa bisericii şi din biserică au fost arestate. În faţa bisericii a fost un infern. S-a auzit un ţipăt prelung de femei, acoperit de ropotul armelor automate şi de dangătul clopotelor.

La casa parohială s-a desfăşurat aceeaşi luptă corp la corp între bărbaţi, miliţieni şi soldaţi. S-au auzit, de asemenea, ţipetele femeilor şi fetelor bătute de miliţieni cu patul armei şi ropotul de arme automate (...)

Toate persoanele arestate au fost escortate la primărie, bărbaţii au fost aşezaţi cu faţa în jos pe pământ, femeile şi fetele au fost bătute şi eliberate, fără a fi anchetate.

Am fost şi eu arestat, dar, fiind mic, am reuşit să mă strecor şi să fug în spatele casei parohiale. Aici nu am putut intra, pentru că un grup de bărbaţi se luptau cu soldaţii. Din acest grup îmi aduc aminte de Mihai Albert, Dumitru Blaj şi Iosif Gal. Aceşti bărbaţi făceau parte din grupul de iniţiativă care făceau de pază şi patrula pe uliţele satului, noaptea, pentru a nu fi arestat pr. Petz. Din acest loc am fugit prin faţa bucătăriei spre uşa care dădea spre grădina parohiei. În timpul când fugeam, am auzit strigându-se; "Prindeţi feciorul popei!", precum şi şuieratul unor gloanţe care se opreau în peretele bucătăriei. După trei săptămâni, se mai vedeau urmele a două gloanţe ce s-au oprit în peretele bucătăriei, la înălţimea de un metru de la sol (...)

Am sărit gardul parohiei, care era înalt de aproximativ doi metri, făcut din nuiele de răchită. Nu am reuşit să trec uliţa, pentru că din intersecţia de la şcoală se trăgea în lungul uliţei cu mitraliera, iar gloanţele şuierau şi scoteau din loc în loc praf şi pietre.

M-am culcat în şanţul uliţei şi, după câteva minute, am simţit o arsură puternică în piciorul drept şi în burtă. Am fost împuşcat. Am rămas în şanţ în jur de 10 minute. În acest interval am auzit cum şuierau gloanţele şi ropotul armelor automate din zona bisericii şi de la şcoală. Fiind împuşcat, nu am mai avut curajul să trec uliţa nici atunci când au încetat armele din intersecţia de la şcoală. Mă durea burta, iar piciorul drept a început să-mi amorţească. La câteva minute după ce au încetat armele de la şcoală, am auzit venind în fugă un miliţian de vârstă mijlocie.

Când a ajuns la mine, a început să mă înjure cu nişte cuvinte ce nu pot fi reproduse. M-am sculat şi i-am arătat că sunt împuşcat. În loc să fie atent, mi-a aplicat o cizmă peste locul împuşcăturii. Am fost arestat şi escortat până la intersecţia de la şcoală, unde am fost predat unui militar în termen care m-a escortat până la primărie. Cât a durat drumul de la locul unde am fost împuşcat şi până la primărie, am fost înjurat din nou în fel şi chip.

La primărie am fost aşezat în rând cu toţi bărbaţii arestaţi, fără să fiu predat unui medic pentru consultaţie.

La aproximativ 30 de minute după asfinţitul soarelui, au încetat armele din zona bisericii şi casa parohială. Se mai auzeau armele automate prin sat şi zgomotul maşinilor care veneau şi plecau de la primărie şi din zona unde erau parcate.

La fiecare 10-15 minute, erau ridicaţi câte doi bărbaţi şi escortaţi în primărie, unde erau identificaţi şi cercetaţi de Securitate, în prezenţa organelor locale ale puterii populare.

Cercetarea era însoţită de semnarea unei declaraţii şi de o bătaie cruntă, până la leşin, indiferent dacă erai mai în vârstă sau mai tânăr. Din primărie se auzeau gemete şi strigăte de durere.

După semnarea unei declaraţii şi duşul rece şi dur, fiecare arestat era eliberat, cu condiţia de a nu pleca din sat şi a se prezenta la primărie pentru noi informaţii, dacă va fi cazul.

Întunericul s-a aşezat peste sat (...)

După arestarea tuturor persoanelor din jurul casei parohiale, miliţienii au spart uşa casei şi au devastat-o. În zadar au căutat prin podul bisericii, podul casei parohiale, unde pr. Petz creştea în jur de 200 de porumbei, prin beci, şură şi grajduri; pr. Petz nu a fost de găsit.

Miliţienii şi soldaţii erau informaţi cum că pr. Petz este spionul nemţilor şi că are în casă aparate de transmisie radio (...) În casă nu au fost găsite aparate de transmisie radio. Pr. Gheorghe Petz avea, la data respectivă, un aparat de radio care funcţiona cu baterie de acumulatori sau cu lampă de electrozi. Aparatul de radio, în jurul anilor 1975, se mai găsea la primăria din Butea ca piesă de muzeu.

La primărie a continuat, până spre dimineaţă, anchetarea prizonierilor. La anchetă participa şi dl. Aurel Iricinschi, care uşura sau agrava soarta, fie prin mărirea torturilor, fie prin acuzarea directă de instigator şi participant la revolta împotriva puterii populare (...)

În sat, marţi noapte, după miezul nopţii, tata a fost ridicat de acasă de Securitate şi dus la primărie, unde a fost mai mult forţat să dea o declaraţie prin care se angaja să nu ceară despăgubiri în cazul că voi muri. De la Securitate tata a aflat oficial că sunt rănit destul de grav şi că sunt internat la spitalul din Roman. Dacă tata nu semna declaraţia, ofiţerul de Securitate avea ordin să-l aresteze şi să-l deporteze în Dobrogea cu întreaga familie.

Au fost zile grele pentru mine şi familie (...)

În sat era stare de asediu. Puteau circula numai copiii şi femeile, care aveau voie să ducă animalele la cireadă. Orice bărbat întâlnit pe stradă era arestat şi dus la primărie pentru anchetă.

Pr. Gheorghe Petz, după slujba mare, s-a refugiat la un vecin, Anton Ianuş, zis Cucoş, unde s-a ascuns într-un beci care era folosit în timpul iernii pentru depozitarea legumelor. Peste acest beci au fost aruncaţi mulţi coceni şi paie. În cursul nopţii şi luni dimineaţă, casa dl. Anton Ianuş a fost verificată de Securitate, iar stăpânul casei anchetat dacă cunoaşte unde s-a ascuns pr. Petz.

Marţi dimineaţă, la parohia din Butea a sosit episcopul Marcu Glaser, adus special de Securitate pentru a linişti sătenii.

În acelaşi timp, Securitatea a anunţat prin sat ca pr. Petz să se prezinte la parohie, pentru că nu va fi arestat. Înainte de ora 9.00 dimineaţă, pr. Petz a ieşit din ascunzătoare şi s-a deplasat spre uliţa Antoculeşti şi uliţa principală. La intersecţia uliţei Anteculeşti cu uliţa principală, pr. Petz a fost întâlnit de o patrulă militară care l-a arestat şi escortat la primărie. Aici a fost interogat în legătură cu locul unde a stat ascuns. Pr. Petz a spus că a stat ascuns sub paie şi coceni, în şură, pentru a-l apăra pe dl. Anton Ianuş. Preotul a mai fost întrebat dacă are în casa parohială aparate ascunse de emisie-recepţie. După terminarea anchetei, pr. Petz a fost însoţit de şeful Securităţii până la parohie, unde era aşteptat de Mons. Marcu Glaser.

La primărie a fost chemat gornistul satului, care a fost obligat să se urce într-o maşină şi să plece prin sat ca să anunţe locuitorii ca, la auzul clopotelor, să se prezinte pe imaşul de la poarta jităriei de la Anton Adam, zis Fârţâitul.

După ora 11.00, ziua, au început să tragă toate clopotele pentru foc şi alarmă. Pe imaşul indicat în rândurile de mai sus s-au adunat în jur de 1.000 de persoane, în majoritate femei, tineri şi bătrâni.

După ora 12.00, au sosit pe imaş Mons. Marcu Glaser, pr. Gheorghe Petz, comandanţii Securităţii şi Armatei şi conducerea locală a puterii populare.

Toate persoanele menţionate mai sus s-au urcat într-o maşină militară, de unde fiecare a ţinut o cuvântare.

Toţi vorbitorii, în afara Mons. Marcu Glaser şi a pr. Gheorghe Petz, au subliniat că tovarăşii de la judeţ au venit să viziteze biserica şi să participe la sfânta Liturghie, dar au ajuns prea târziu. Nu au voit să-l aresteze pe pr. Gheorghe Petz. Ţăranii trebuie să achite toate cotele de lână, lapte, carne şi produse agricole. De asemenea, ţăranii trebuie să se pregătească pentru întovărăşire şi gospodărie agricolă colectivă.

Pr. Gheorghe Petz, în cuvântarea sa, a precizat că toate obligaţiile, cum sunt cotele şi impozitele, sunt datorii sociale, iar conducătorii politici sunt oameni puşi de Dumnezeu ca să conducă, indiferent dacă ne plac sau nu, dacă sunt buni creştini sau nu.

Din mulţime, spun martorii, s-a auzit strigătul unei femei, Margareta Husaru, fiica lui Frenţ Bălăucă, care spunea: "Vă dăm cote, vă facem zile de clacă, vă dăm şi vă facem tot ce vreţi, dar nu ne luaţi preotul!"

După terminarea discursului, pr. Gheorghe Petz şi Mons. Marcu Glaser au fost urcaţi într-un avion care a zburat de câteva ori deasupra satului, apoi a aterizat.

În final, conducătorii Armatei şi Securităţii au dat asigurări că pr. Gheorghe Petz nu va fi arestat, iar ţăranii, începând de miercuri dimineaţa, au fost îndemnaţi să se prezinte la arie pentru treierat şi la seceratul grâului.

După terminarea adunării populare, strânsă mai mult cu forţa, armata a început să se retragă din sat. După plecarea armatei, a rămas în sat un pluton de soldaţi în termen, care patrulau zi şi noapte pe uliţele satului, precum şi patru miliţieni.

Miliţienii şi militarii aveau sarcina principală de a asigura liniştea şi de a urmări şi aresta trei ţărani care au fost nominalizaţi de Securitate ca fiind capii răscoalei şi organizatorii rezistenţei anticomuniste, privind paza parohiei şi a drumurilor care duceau spre biserică şi casa parohială.

În noaptea zilei de 8 şi în cursul dimineţii din ziua de 9 august 1949, s-a hotărât de către Securitate, la propunerea comitetului de partid, care vor fi ţăranii arestaţi şi familiile ce vor fi deportate în Dobrogea.

S-a hotărât să fie deportate următoarele familii:

    Ianuş Petrina (zis Gagiu), cu soţia şi trei copii;

    Dumitru Petrina, cu soţia;

    Herman Ghet, cu soţia;

    Giurgi Husaru (zis Năică), cu soţia şi trei copii;

    Frenţ Bejan (zis Darţă), cu soţia şi un copil.

Pentru activităţi anterioare şi din timpul răscoalei au fost nominalizaţi să fie arestaţi următorii ţărani:

    Veroana Balint, cea care a dat semnalul răscoalei, a fost condamnată la 2 ani de închisoare.

    Petru Cotnăreanu a fost arestat în locul soţiei, Maranda, care avea copil mic sub un an şi nu putea fi arestată. Dl. Cotnăreanu era un client mai vechi al Securităţii, pentru poziţia lui împotriva regimului popular şi împotriva cotelor. A murit la Canal sau împuşcat într-o pădure din apropierea Romanului.

    Dumitru Blaj a făcut parte din comitetul de organizare a rezistenţei anticomuniste şi de pază a casei parohiale. A fost condamnat la 3 ani de închisoare.

    Iosif Gal a făcut parte din comitetul de organizare şi de pază la parohie. A fost condamnat la 3 ani de închisoare.

    Mihai Albert a făcut şi el parte din comitetul de organizare a rezistenţei şi de pază la parohie. A fost condamnat la 3 ani de închisoare.

În cursul zilei de luni, 9 august, au fost arestaţi Petru Cotnăreanu şi Veroana Balint. Mihai Albert a fost arestat aproximativ după un an, când s-a predat. S-a predat pentru că familia era mereu supravegheată, percheziţionată etc. A stat fugar prin luncă şi pădure, iar vara prin lanuri de porumb.

Iosif Gal şi Dumitru Blaj au fost arestaţi după mai bine de doi ani. Vara au stat fugari prin luncă, pădure, lanuri de porumb. Iarna au stat ascunşi la familiile Petru Şoican şi Ioja Balint. Au fost arestaţi în urma unor sesizări făcute de oamenii de bine ai Securităţii şi puterii populare. Pentru tăinuire şi adăpostirea fugarilor, ţăranii Şoican Petru şi Ioja Balint au fost condamnaţi la un an de închisoare.

În timpul răscoalei au fost răniţi:

    Maranda Pitirici, născută în anul 1934, luna octombrie, ziua 19. A decedat la 19 ianuarie 1955, în urma unei tumori cerebrale cauzată de rana şi fractura de craniu făcută de glonţ.

    Subsemnatul, Ioan Zăpodeanu, născut la 5 septembrie 1936.

    Ioan Balint (zis Vulturu), născut în anul 1930. A plecat din sat imediat după răscoală. La data actuală este decedat. A fost împuşcat la mână de către A. Iricinschi.

Familiile deportate în Dobrogea au fost ridicate în cursul zilei de luni, 9 august. Ţăranii au luat cu ei foarte puţine lucruri şi bunuri. Au fost transportaţi la sediul Securităţii din Roman, unde capii de familie au fost din nou anchetaţi. Miercuri dimineaţa au fost îmbarcaţi într-un vagon de marfă şi, sub escortă, au fost duşi în Dobrogea. În Dobrogea au fost repartizaţi la muncă la IAS Topraisar şi IAS Filimon Sârbu. Din deportare s-au întors în 1954-1955. La întoarcere, din proprietatea lor, au primit câte 3-5 ha de pământ, restul a fost confiscat sau au fost obligaţi să-l "doneze" primăriei. Pământul a trecut în proprietatea primăriei conform decretului 308/1953. Au găsit casele goale, pentru că bunurile au fost confiscate şi risipite de mai-marii comunei".

Preotul Gheorghe Petz a fost arestat la 30 octombrie 1950. A fost acuzat de Securitate că i-a adăpostit în clădirile Parohiei Butea pe aviatoarea Smaranda Brăescu şi pe sătenii Iosif Gal şi Mihai Albert, urmăriţi de Securitate, că a refuzat să dizolve "gărzile de apărare" constituite la Butea, că a refuzat să semneze "Apelul de pace de la Stockholm", îndreptat împotriva papei Pius al XII-lea şi că a refuzat să adere la acţiunile antibisericeşti de la Târgu Mureş. Ca urmare a acestor acuzaţii, părintele Petz a fost arestat la 30 octombrie 1950 de către ofiţerul de Securitate Dinescu din Roman şi transferat la sediul Securităţii din Bucureşti, unde a fost anchetat de ofiţerul Gheorghe Enoiu.

A fost apoi judecat şi condamnat prin sentinţa nr. 1221/26 iunie 1951, de către Tribunalul Militar Bucureşti la 5 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii (pentru "agitaţie publică"), sentinţă care a rămas definitivă la 28 august 1951 prin respingerea recursului.

Părintele Petz a făcut închisoare în perioada 1950-1955, ajungând şi la Canal, unde a suferit din cauza regimului de înfometare şi de exterminare la care a fost supus. A fost eliberat din închisoare în anul 1955, cu 20 zile înainte de termen, beneficiind de o amnistie.

Eliberat din închisoare cu sănătatea zdruncinată, părintele Petz a revenit la 21 noiembrie 1955 la Butea, fiind recunoscut din nou paroh în anul următor. I s-a întocmit de Securitate un dosar de urmărire informativă, care a fost închis în anul 1967, când s-a considerat că bătrânul preot nu mai reprezenta un "pericol" pentru regimul ateu comunist. A continuat să locuiască la Butea şi după pensionarea sa.[8] Preotul Gheorghe Petz a încetat din viaţă la 20 martie 1974.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: