Povestea preotului franciscan român torturat de comunişti, care va intra în rândul sfinţilor. Cine e Anton Demeter

Povestea preotului
franciscan român torturat de comunişti, care va intra în rândul sfinţilor. Cine e Anton Demeter

Părintele franciscan Anton Demeter, într-o imagine realizată de fraţii franciscani de la Roman

Pe 20 decembrie 2016 s-au împlinit zece ani de la moartea părintelui franciscan Anton Demeter, care a fost bătut de fosta Securitate până ce a ajuns în scaunul cu rotile şi care, totuşi, a reuşit de-a lungul vieţii să ridice spiritul multor credincioşi. Comunitatea catolică din România se roagă pentru ca părintele franciscan să fie canonizat.

Ştiri pe aceeaşi temă

În memoria părintelui franciscan Anton Demeter, de la moartea căruia s-au împlinit zece ani pe 20 decembrie 2016, la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan Roman, ieslea tradiţională de Crăciun a avut o abordare aparte. Statuia pruncului Isus nu a mai stat direct pe paie, ci în scaunul cu rotile în care părintele Anton Demeter a trebuit să-şi petreacă cea mai mare parte a vieţii din cauza atrocităţilor produse de fosta Securitate.

„Timp de 47 de ani, de pe căruciorul lui de suferinţă, a ştiut să-l aducă pe Cristos, iubirea şi iertarea lui, în viaţa multor oameni, să-l nască pe Cristos în multe inimi. A făcut-o prin zâmbetul lui, prin poveţele lui, prin rugăciunile lui. Da! Căruciorul preotului Anton Demeter, locul ofertei sale zilnice, a fost şi continuă să fie pentru noi ca o «iesle» prin care Isus intră în casele noastre, în vieţile noastre, aducând speranţă, lumină, bucurie şi pace. Părintele Anton Demeter, părintele «fără picioare», continuă să ne pună pe picioare şi ne invită să ducem şi noi tuturor, în mod deosebit celor mici şi simpli, mângâierea şi gingăşia Pruncului Isus“, a descris imaginea fratele Marius Petru Bîlha, rectorul Institutului Franciscan din Roman.

Acuzat că se ruga pentru preoţii arestaţi

Preotul Anton Demeter s-a născut în satul Butea, judeţul Iaşi, pe 17 septembrie 1925, fiind primul dintre cei şapte copii ai soţilor Ion şi Maria Demeter. A devenit preot în 1953, iar instaurarea regimului comunist avea să-i întrerupă studiile pentru o perioadă. Ca tânăr preot, părintele Anton Demeter a primit în scurt timp numirea de vicar parohial la catedrala „Sf. Iosif“ din Bucureşti, despre care mărturisea: „Ştiam că mă aşteaptă o grea răspundere şi multe riscuri, dar voiam să mi le asum cu toată bucuria şi generozitatea“.

Şi premoniţia sa avea să se adeverească rapid. În noaptea dintre 20 şi 21 august 1958, preotul Anton Demeter a fost arestat şi condus la centrul Securităţii din strada Uranus din Bucureşti, iar după şapte luni de anchete, a fost judecat de Tribunalul Militar din Bucureşti, fiind acuzat că le-a oferit credincioşilor o educaţie mistico-religioasă, că se ruga pentru episcopii şi preoţii arestaţi – consideraţi de comunişti drept criminali şi trădători – şi că păstra legătura cu preoţii franciscani din Moldova. Totodată, părintele Demeter era acuzat că refuza să denunţe la Securitate existenţa unei corespondenţe care ar fi trebuit să ajungă la Vatican, despre care ar fi ştiut din scaunul de Spovadă că afirma unele idei duşmănoase la adresa regimului comunist: că era imoral şi corupt.

Potrivit scrierilor fraţilor franciscani, părintele Demeter afirma deseori că, după proces, nu mai era interesat ce sentinţă avea să primească, deoarece „am avut sentimentul şi bucuria unei victorii din partea lui Cristos“. După încheierea procesului, a fost dus la Jilava, unde, în câteva zile, i-a fost comunicată sentinţa: 20 de ani de muncă silnică pentru „Crimă de uneltire contra ordinii sociale“.

Lovit cu un ciocan în coloană

Ziua de 4 aprilie a anului 1959 avea să-i marcheze, însă, tot restul vieţii. Aflându-se tot la Jilava, a fost supus unui interogatoriu cu faţa la perete, în timpul căruia a fost lovit cu un ciocan de lemn în şira spinării, unde s-a format rapid un abces care i-a ucis nervii motori şi senzitivi ai picioarelor. În toamna aceluiaşi an, părintele a fost mutat în Insula Mare a Brăilei pentru a participa la lucrările de îndiguire, iar în decembrie, a ajuns la Periprava pentru a face munci agricole.

În mai 1960, starea de sănătate i s-a agravat şi a fost internat în mai multe spitale, dar până la finalul anului avea să paralizeze complet de la brâu în jos. Ţinut şase ani şi jumătate prin spitale, părintele a fost graţiat în toamna anului 1966, când a ajuns în Moldova, unde a locuit în două comunităţi catolice, ajutând la activităţile pastorale.  Cea mai mare dorinţă a părintelui Demeter s-a împlinit, însă, după Revoluţie, mai precis în 1993, când a fost transferat la Roman, în conventul franciscan, el exprimându-şi des regretul că se simte „izolat şi rupt de comunitatea fraţilor“. „Aflându-se la Seminarul şi Institutul Franciscan din Roman, preotul Anton avea să ducă la îndeplinire misiunea încredinţată. Prin însăşi viaţa şi suferinţa sa, dar mai ales prin seninătatea şi bucuria pe care o exprima prin vorbă, privire şi înfăţişare, părintele Anton a fost un exemplu grăitor atât pentru fraţii din comunitatea franciscană în care a trăit, cât şi pentru credincioşii de diferite confesiuni, din Roman şi din împrejurimi, precum şi mulţi alţii de la mai mare distanţă. Deşi în viaţă a avut parte de atâtea încercări şi suferinţă, totuşi, în anul 2003, când celebra 50 de ani de preoţie, a dorit să exclame cu psalmistul: «Cum voi mulţumi Domnului pentru toate câte mi le-a dat? Voi înălţa potirul mântuirii şi numele Domnului voi preamări!“ (Ps 116,3-4)»“, avea să scrie fratele Aurel Ilieş într-un articol publicat după înmormântarea părintelui Demeter, care a avut loc pe 23 decembrie 2006.

„Poarta casei nu era închisă niciodată“

Datorită mărturiei de credinţă, de jertfă din iubire, de slujire în suferinţă, Provincia franciscană şi Biserica locală de Iaşi au deschis faza diecezană a procesului de beatificare a părintelui Anton Demeter, prima etapă pentru ca părintele franciscan să se poată număra în rândul sfinţilor. 

„După sfinţirea mea ca preot, mi-a fost dat să îl întâlnesc în diferite ocazii, dar mai ales în momentul când s-a stabilit la Barticeşti, în casa parohială, unde a deschis porţile sanctuarului său de suferinţă, pentru a-i primi şi încuraja pe toţi cei care doreau şi căutau să îi treacă pragul, aici am putut constata pe viu cine a fost şi ce a putut să facă fără încetare preotul Anton. Poarta casei nu era închisă niciodată, iar camera sa nu era doar un loc de rugăciune personală, ci şi un mic sanctuar şi loc de primire pentru oricine dorea să se inspire şi să se întărească în credinţă, luând din exemplul său“, a relatat episcopul diecezei de Iaşi, Petru Gherghel, în predica de la liturghia de deschidere a procesului de beatificare. 


Alt sfânt al închisorilor comuniste, în proces de canonizare

Pe data de 17 mai 2014, la Iaşi a fost beatificat episcopul Anton Durcovici de Iaşi (Durkowitsch), al cărui proces de canonizare la nivel diecezan a început în martie 1997. Născut în Austria în 1888, Anton Durcovici a fost sfinţit preot la Roma la 22 de ani, iar un an mai târziu, s-a întors la Bucureşti, unde absolvise seminarul ca preot şi profesor. Fiind de origine austriacă, în Primul Război Mondial ajunge în lagăr, însă în 1947, este numit episcop de Iaşi. În 1949 a fost arestat de Securitate în drum spre Popeşti Leordeni, după care a fost mutat în închisorile din Jilava şi Sighetu Marmaţiei, în cea din urmă murind, în 1951, după ce a fost supus înfometării şi numeroaselor bătăi.  De asemenea, în noiembrie 2003, a început procesul diecezan de beatificare a Veronicăi Antal, al cărei dosar se află din 2006 la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor de la Roma. În 1958, când avea 23 de ani, Veronica Antal a fost ucisă cu 42 de lovituri de cuţit, în câmp, de un bărbat care a încercat să o violeze. Veronica se întorcea de la o liturghie din comuna Hălăuceşti, ea parcurgând în fiecare zi drumul de opt kilometri pentru a participa la Sfânta Liturghie.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: