Povestea oamenilor fără adăpost care îşi trăiesc viaţa şi la -15 grade: dragoste, ţevi de apă caldă şi piele de şobolan

Când se lasă întunericul, zeci de oameni care colindă cotloanele de lângă gară pe timp de zi se retrag în clădirea mare a Gării Iaşi. Aceasta devine casa celor care, pe timp de iarnă, riscă să îngheţe în stradă. E unul dintre spaţiile cele mai râvnite de oamenii străzii din Iaşi, alături de ţevile de apă fierbinte din Canta sau terenul nesfârşit de la capătul cartierului Dacia.

La -5 grade, Gicu se uită la meci prin geamul de sticlă al unui bar construit aproape de linia 0 a Gării Mici. Îmbrăcat cu un palton negru până la genunchi, sub care poartă un capot de aceeaşi culoare, până aproape de pământ, Gicu arată ca un popă care aşteaptă să-şi înceapă slujba.

A plecat de acasă la 14 ani, pentru că ai lui se îmbătau şi-l băteau. Nu s-a gândit atunci să-şi ia cu el certificatul de naştere, aşa că acum, din punct de vedere legal, Gicu nu există. I s-a tot promis un buletin, dar cum actul n-a mai apărut, deocamdată n-are nicio şansă să devină rezident într-un adăpost.

Primul popas l-a făcut chiar în Gara Iaşi şi de atunci, mai bine de 30 de ani, n-a mai părăsit oraşul. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o pe străzi, iar în ultimii trei ani a stat mai mult pe lângă liniile de cale ferată şi prin jurul magazinelor îngrămădite de pe peron. Aici lumea se opreşte şi-i mai dă câte ceva de mâncare şi tot de aici, când temperaturile sunt prea scăzute, tinerii de la Serviciul Voluntar de Ambulanţă vin şi-l duc la Centrul de urgenţă pentru recuperare şi integrare socială „C.A. Rosetti”.

Chiar dacă s-a împrietenit deja cu toţi, Gicu acceptă să fie dus la adăpost doar din când în când, o dată sau poate de două ori pe săptămână, dar nu înainte de a-şi negocia condiţiile. „Pot să fac şi io o baie? Dar să fie apă caldă, că altfel plec şi mă întorc aici pe jos”, spune Gicu în timp ce îşi îndeasă cele două ziare mototolite mai adânc în buzunarul de la palton. Când se asigură că promisiunea băii e pe bune, urcă în una dintre maşinile voluntarilor, alături de alţi doi oameni găsiţi hoinărind prin jur.

Mihai de la Ţevi şi „pielea de şobolan”

Ca şi Gicu, majoritatea oamenilor străzii încearcă să se târguiască pentru puţinele beneficii care vin la pachet cu o seară în adăpost, fie că-i vorba de o baie caldă, sau de încă o duşcă din sticla bine pitită, înainte de plecare. Nea Mihai de la Ţevi i-a pus pe voluntari să promită, înainte să accepte să meargă la adăpost, că nu o să-i ia hainele. Le-a primit ultima dată când a fost la centru, dar îi place mult geaca „din piele de şobolan” şi nu vrea să renunţe la ea prea curând. De dragul ei a găsit nişte şampon, pe care l-a pus într-o sticlă de jumătate, ca să aibă cu ce s-o spele. 

Cerşetorii se încălzesc cum pot pe timpul nopţii FOTO Andreea Anton 

Când au venit voluntarii să-l caute, nea Mihai dormea învelit într-un sac gros, sub ţevile de apă caldă, cu căciula pe ochi. Nu s-a dat ridicat prea uşor din culcuşul improvizat şi când a făcut-o, n-a plecat până nu şi-a împăturit aşternutul şi l-a făcut stivă lângă un castron mov şi două mere. Alături de el, la doar câţiva metri distanţă dormea „Inginerul”, un bărbat uscăţiv, care-a termint cândva ingineria, dar printr-o mişcare a sorţii a ajuns pe stradă. În seara asta ce-i doi s-au lăsat convinşi mai uşor să meargă la centru, pentru că-şi doreau mult să facă o baie şi să doarmă la cald, măcar până la ora 4, când mulţi dintre ei aleg să se întoarcă pe stradă.

Bulibaşa din Dacia

La capătul cartierului Dacia, lângă un pat alb aşezat în dosul unui gard, Licuţa şi Paraschiv îşi trag sufletul în jurul unui foc care sfârâie. Ea stă în picioare şi din când în când mai aruncă câte o bucată de lemn în flacără, în timp ce el stă întins pe o bucată de carton. Paraschiv nu vrea la adăpost în seara asta şi se lasă cu greu ridicat de lângă sticla de vin pe jumătate goală. El şi Licuţa sunt iubiţi de peste 25 de ani, chiar dacă, spune el, „a mai avut aşa, câte o altă femeie, o noapte sau două”. Au împreună trei copii, o fată şi doi băieţi, care sunt luaţi în grijă de stat. Cândva, în tinereţea lui, Paraschiv îşi aminteşte că a fost bulibaşă şi avea sub conducerea lui o întreagă ţigănie. Singurii pe care-i mai are acum pe lângă el sunt însă Licuţa şi Vasile, care stă învelit sub mormanul de aşternuturi de pe patul de lângă gard. S-a aşezat pe salteau cândva albă, cu căciula aşeazată peste ochi, şi dacă nu s-ar fi mişcat cât să se vadă, voluntarii nici nu l-ar fi văzut acolo. Cei trei sunt un trio de nedespărţit, mai ales de când lui Vasile i-a murit nevasta şi-a fost luat sub tutela ocrotitoare a celor doi îndrăgostiţi.

La adăpost, cei trei îşi aşteaptă rândul la duş şi la tuns. În timp ce Paraschiv îşi scarpină o rană de pe mână, Licuţa îl priveşte galeş de lângă perete. În seara asta, după ce-o să facă o baie caldă şi o să primească haine curate, cei trei o să doarmă la cald, dar dimineaţa o să-i găsească iar la limita cartierului.

Asta se întâmplă cu cei mai mulţi dintre oamenii străzii, care au reuşit să-şi găsescă un loc al lor pe care să-l poată considera mai „acasă” chiar şi la -15 grade. În aproape fiecare seară, voluntarii se întâlnesc cu aceeaşi oameni, care-şi dorm soarta pe un scaun din gară sau pe la colţuri dosite de stradă şi pe care se chinuie să-i ducă la adăpost.

Unii dintre ei îşi găsesc sfârşitul în acelaşi loc unde şi-au trăit ultimii. Aşa s-a întâmplat şi cu Anastasia, care acum două zile a căzut din picioare în sala de aşteptare a gării. A făcut stop cardiac şi nimeni n-a sărit s-o ajute, spune o prietenă a ei. După ce a murit, pe geamul de lângă casa de bilete au apărut două lumânări roşii, care confirmă faptul că Anastasia a trăit cândva în gara din Iaşi, chiar dacă legal, în faţa statului, n-a existat niciodată.

Citiţi şi:

  O biserică ieşeană are propriul echipaj de prim-ajutor. Va fi adus şi un defibrilator