Olga, prima femeie din Republica Moldova care a urcat Everestul: „Trebuia să merg cu o anumită atitudine. Aşa că am îmbrăcat o ie pe sub echipament“
0
După ce a ajuns pe vârful Muntelui Kilimanjaro, Olga Ţapordei s-a ambiţionat şi a escalat Munţii Himalaya, ajungând, în 36 de ore, pe cel mai înalt punct de pe Pământ, Vârful Everest.
Pe 23 mai 2021, la ora 5.00 dimineaţa, moldoveanca Olga Ţapordei (36 de ani) a atins cel mai înalt vârf din lume, de 8.848 de metri, devenind, astfel, prima femeie din Republica Moldova care a urcat pe Everest.
Ea povesteşte, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre momentele pline de emoţii şi experienţele greu de descris, în care adrenalina era maximă. Un singur lucru a dominat în toată expediţia, spune Olga: sentimentul de siguranţă.
Primul moldovean care a reuşit să urce până acolo este Andrei Carpenco şi, datorită lui, acum doi ani, Republica Moldova a devenit cea de-a 42-a ţară din lume care a reuşit performanţa.
- „Weekend Adevărul“: De unde pasiunea pentru munte?
Olga Ţapordei: De când mă ştiu iubesc muntele. Dacă ne referim la concedii şi escapade, mereu am ales muntele, doar că nu în acest format, doar schiam. Îmi place mult energia montană. În urmă cu trei ani, cam aşa, eram la schi şi mă gândeam care va fi următoarea relaţie în raport cu muntele, adică ce altceva aş putea face acolo. La noi, în Republica Moldova, nu era dezvoltată cultura asta de drumeţii montane, de escaladări.
- Când a apărut gândul de a escalada cel mai înalt vârf din lume?
În toamna lui 2019 am fost invitată la un eveniment de o companie ucraineană, în Turcia. Acolo am cunoscut-o pe prima femeie din Ucraina care a escaladat Everestul. Ea a povestit despre experienţa ei de pe munte şi mi-am zis: „Wow, aşa ceva există?“. Apoi, am mai vorbit cu ea, mi-a arătat fotografii şi alte detalii. Este un video în care ea îmi zice: „Olga, unde mergi?“. Şi eu îi spun „Merg în munţi“. Şi zice: „Numai nu-mi spune că pe Everest“. Iar eu i-am răspuns că „Pe Everest mai târziu“. A doua zi am telefonat-o şi ea mi-a zis: „Olga, nu pot să cred. Numărul tău de telefon e înălţimea Everestului“.
Olga Ţapordei, pe Everest FOTO Arhiva personală
Înainte de Everest, Kilimanjaro
- Deci au fost şi câteva semne din acestea. Au contat în decizia ta finală?
Eu zic mereu: „Trebuie să diferenţiem semnele de reclama targetată“. Dar asta chiar nu era reclamă. Erau semne clare. Mi-am zis că eu trebuie să fac cumva să ajung acolo. Pregătirea este, de fapt, mai mult legată de decizie. Este important să iei decizia că tu îţi doreşti cu adevărat o astfel de experienţă. După ce ai luat decizia, lucrurile se întâmplă. Dacă tu ai decis, înţelegi foarte clar că trebuie să te pregăteşti fizic, financiar şi moral.
În ultimii zece ani, eu am făcut sport regulat şi de asta la capitolul fizic nu am avut mari carenţe. Ştiu să îmi ascult corpul foarte bine şi cred că puteam să simt momentul când nu mai pot. Mie îmi este prea dragă viaţa şi aş fi dat înapoi dacă simţeam că trebuie să mă opresc. Aş mai merge pe Everest dacă m-ar ruga fiica mea, Alexandra, să fiu cu ea. Cine merge în munţi măcar o dată şi i-a plăcut nu se poate opri.
- Care a fost pasul următor? Mă gândesc că nu ai urcat direct acolo.
Eu ştiam exact că vreau pe Everest. I-am scris ghidului direct: „Bună, vreau să merg cu tine pe Everest“. A fost un mod curajos, mai ales că alte persoane se pregătesc cu anii pentru asta. El mi-a zis că trebuie să mai urc câţiva munţi înainte. Şi în zece zile eram în Africa, pe cel mai înalt vârf de acolo, Kilimanjaro.
- Ai conştientizat imediat că vei fi prima femeie din Republica Moldova care va ajunge pe cel mai înalt vârf din lume?
Da, din momentul când mi-a zis Irina, o ucraineancă, că ea e prima femeie din Ucraina care a făcut asta. Eu am căutat să văd cine din Republica Moldova a mai făcut asta. Şi am văzut că erau doar bărbaţi, nu şi femei.
- Ce ţi-au spus prietenii, familia?
Când am fost pe Kilimanjaro le-am propus mai multor prieteni să vină cu mine, dar nu au acceptat. Dar eram foarte ok, pentru că atunci când am fost în Africa am făcut cunoştinţă cu oameni noi. Cunoşti oameni care au alte culturi, alte tradiţii.
Olga Ţapordei, pe Everest FOTO Arhiva personală
„Aş merge cu fiica mea pe Everest“
- Sunt sigură că îţi aminteşti ziua în care ai plecat spre această expediţie. Cu ce gânduri ai plecat?
În dimineaţa aceea m-am întâlnit cu primul moldovean care a fost pe Everest, Andrei Carpenco. Niciodată nu o să uit cum mi-a zis: „Ştii, de fapt, cel mai important lucru l-ai făcut deja. Ai luat decizia să mergi într-o astfel de experienţă. E jumătate de lucru făcut“. Ziua a fost plină de emoţii. Au mers toţi prietenii cu mine la aeroport.
- Dacă ai da timpul înapoi, ai face la fel?
Da. Ba mai mult, dacă ar veni fiica mea şi mi-ar spune: „Mama, mergi cu mine pe Everest?“, aş merge.
Am înţeles din experienţele precedente că munţii nu iartă prostia şi greşelile. Trebuie să înţelegi ce pas trebuie să faci la fiecare mişcare, aşa că am analizat de fiecare dată când a fost nevoie. Eu sunt o optimistă incurabilă de felul meu. În plus, nu mă complicam, ştiam doar că e vorba de răbdare.
Pe traseul cel mai greu
- Cum au fost primele zile pe Everest?
Vreau să menţionez faptul că pe Everest poţi să mergi pe două trasee: Nepal şi China. Traseul prin China e considerat a fi mai uşor. Poţi să ajungi la altitudinea de 5.200 de metri cu maşina, este drum pentru asta. Noi am pornit iniţial cu gândul că mergem pe traseul acesta, dar nu a fost să fie – China nu era deschisă pentru cetăţeni străini. Aşa că am ales traseul din Nepal. Noi am mers opt zile şi jumătate până la 5.300 de metri – opt zile prin păduri, prin renumitul pod Hillary. Prima dată, Everestul a fost escaladat prin Nepal, aşadar am urmat traseul autentic. Este mai greu, dar mai interesant.
- Câte persoane au fost anul acesta?
În total, au fost eliberate 405 permise pentru a escalada Everestul în acest an, un număr-record, depăşind cifra din 2016. Everest Base Camp e ca o comună foarte mare. Echipa noastră avea şase persoane, dar în total erau 42 de echipe care au escaladat Everestul în acest an. Noi suntem prima echipă care a ajuns în vârf în proporţie de 100%: toţi membrii echipei au ajuns în vârf şi au revenit înapoi. Fiecare dintre noi a avut însoţitor.
Foto din arhiva personală a Olgăi Ţapordei
„Munţii nu iartă prostia“
- Chiar şi aşa, mă gândesc că muntele te pune şi în situaţii individuale uneori. Îţi aminteşti un astfel de moment?
Da, sigur, dar eu oricum aşa funcţionez. Însoţitorii îţi uşurează expediţia. Nu duci tu totul în spate, te ajută şi ei, îţi mai spun pe unde să mergi. Traseul din Nepal trece peste gheţarul Khumbu. E ceva ce nu am mai văzut în altă parte: foarte frumos, dar cu caracter periculos. E o porţiune complicată. Când am traversat prima dată Khumbu, pentru că l-am traversat de şase ori, îmi tremurau picioarele, adrenalină maximă.
Am înţeles din experienţele precedente că munţii nu iartă prostia şi greşelile. Trebuie să înţelegi ce pas trebuie să faci la fiecare mişcare, aşa că am analizat de fiecare dată când a fost nevoie. Eu sunt o optimistă incurabilă de felul meu. În plus, nu mă complicam, ştiam doar că e vorba de răbdare.
- Cum ai simţit trecerea zilelor? Te apropiai uşor-uşor de vârf...
Eram emoţionată. Nu am avut momente în care să vreau să treacă mai repede aceste zile. A mers totul natural. Chiar şi atunci când am coborât, eu nu eram gata să zbor spre casă. Trebuie să recunosc că cel mai greu lucru a fost aşteptarea. Atunci când urma ultima etapă, adică escaladarea până în vârf, aşteptam prognoza meteo – asta a durat două săptămâni.
- Şi s-a întâmplat.
Da. Eram la dejun şi ne-a spus ghidul că s-ar putea să se întâmple, că în seara respectivă vom pleca. Dar tot nu era sigur. Prognoza meteo se schimbă acolo de la o oră la alta. I-am scris soţului meu şi i-am zis că urcăm, dar să nu spună nimănui. Erau şanse să ne oprim în Camp 2, la 6.400 de metri. S-au aranjat stelele şi luna pentru noi. A fost cea mai grea prognoză din ultimii ani: aversele de vânt erau de până la 60 km/h. Când am ieşit din cort, vântul m-a doborât.
- Cât de importantă e starea psihică?
Foarte importantă. Pentru mine, cea mai grea porţiune nu a fost ultima. Asta a fost cea mai uşoară, ştiam că mai am puţin. Aşadar, este vorba de psihic şi de entuziasm.
Arhiva personală a Olgăi Ţapordei
Entuziasm şi oxigen suplimentar
- Ieşirile de aclimatizare se fac zilnic, din câte ştiu. Cum a reacţionat organismul tău? În vârf puteai renunţa la oxigen doar câteva secunde.
Da, aşa este, dar mai bine ar fi să nu faci asta deloc. Însă pentru că ajungi pe „Acoperişul Lumii“, este tentant cumva să vrei să respiri ce este acolo, chiar şi doar pentru câteva secunde. Oxigenul suplimentar este necesar după altitudinea de 7.100 de metri.
- Ultimul moment din expediţie. Vedeai vârful, mai aveai câţiva paşi. Cum era?
Memorabil – cea mai puternică emoţie. Vârful din partea Nepalului este atât de mic încât pot sta pe el, în acelaşi timp, doar 10 oameni – noi eram 180. Era un şir lung, pe o singură potecă. Poţi depăşi pe cineva, dar e periculos, aşadar, fiecare era pe locul lui. Au urcat primii zece pe vârf – apoi, urmam noi. Când am ajuns, mai erau, cred, 50 de metri. Am staţionat şi am aşteptat să coboare primii zece. Un val de fericire s-a produs, abia atunci am realizat unde sunt. Mi-au dat lacrimile.
Coborârea este foarte complicată, atunci se întâmplă cele mai multe situaţii neplăcute. Este prezentă oboseala, nu mai ai puteri. Din momentul în care noi am pornit din Camp 3 şi până am ajuns în vârf, la mine au trecut 24 de ore. Apoi mai ai nevoie de încă 10-12 ore să cobori.
Olga Ţapordei, pe Everest FOTO Arhiva personală
„Orice om are Everestul lui“
- Ai ajuns acolo pregătită cu tot ce se putea. Ştiu că te-ai îmbrăcat corespunzător pentru a-ţi reprezenta ţara.
Aşa este. Eram în echipamentul pentru 8.848 de metri, dar am zis că prima femeie din Republica Moldova trebuie să meargă cu o anumită atitudine pe Everest. Să păşească îmbrăcată corespunzător. Aşa că am îmbrăcat o ie tradiţională. Temperaturile sunt foarte scăzute, -45 de grade erau în dimineaţa aceea, dar am îmbrăcat-o sub echipament. Şi când am ajuns în vârf, mi-am deschis puţin fermoarul. Era cel mai frumos moment în care puteam să port o ie.
- Cum a fost coborârea?
De fapt, nu e important să urci, ci să cobori. Abia când am fost prima dată pe munţi am înţeles asta. Coborârea este foarte complicată, atunci se întâmplă cele mai multe situaţii neplăcute. Este prezentă oboseala, nu mai ai puteri. Din momentul în care noi am pornit din Camp 3 şi până am ajuns în vârf, la mine au trecut 24 de ore. Apoi mai ai nevoie de încă 10-12 ore să cobori.
În tot acest timp, nu mănânci, pentru că nu ţi-e foame acolo. Nu dormi, pentru că nu ai cum să dormi – şi nici nu se recomandă să dormi la astfel de înălţimi, poate dăuna sănătăţii. De aceea, atunci când cobori, nu rămâi în Camp 4, la 7.900 de metri, acolo de unde ai pornit, ci în Camp 2, la 6.400. Îţi aduni toate forţele pe care crezi că nu le mai ai, dar le ai, şi cobori. În munţi, într-o clipă se poate face super-frig de la super-cald, aşadar, este un şoc termic pentru organism.
Olga Ţapordei, pe Everest FOTO Arhiva personală
„Mi s-a terminat oxigenul“
- Când ai coborât, ai avut momente în care ai simţit că nu mai poţi?
Da, mai aveam cam 20 de minute până în Camp 2. Mi s-a terminat oxigenul, pentru că se foloseşte oxigen suplimentar şi la coborâre. Eu nu înţelegeam asta. Mă simţeam tot mai rău, dar credeam că e oboseala. Înţelegeam că nu mai poate să se întâmple nimic, dar m-am oprit. M-am aşezat pe rucsac. Aveam nevoie de Cola. În munţi se bea Cola pentru că ea conţine zahăr şi îţi dă energie. Nu o aveam cu mine, pentru că îngheaţă la acele temperaturi. Şi am simţit nevoia să chem prin radio colegii din Camp 2 să-mi aducă Cola. Şi aşa am ajuns cu bine.
- Cum ai simţit comunicarea cu cei de acasă? Cu familia, dar şi cu cei din Republica Moldova, pe care îi reprezentai cumva...
Când am rămas fără internet, nu mai postasem de 3-4 zile, eu fiind foarte activă pe social media, oamenii au început să-şi pună întrebări. Este o platformă care se numeşte Everest Today, iar când eu nu am mai fost activă, oamenii s-au abonat la platforma aceea şi au început să scrie acolo că „Moldoveanca noastră este acolo. Ştiţi ceva de ea?“. Când am ajuns acasă, am aflat că s-au pus chiar şi pariuri în legătură cu aventura mea.
Arhiva personală a Olgăi Ţapordei
Un munte care schimbă oameni
- Cum vezi acum experienţa pe care ai trăit-o pe Everest? Nu a trecut foarte mult timp de atunci.
Încă diger. Trăiesc emoţia şi mă bucur tare mult că mă ţine această emoţie. Multă lume îmi spunea înainte de escaladare că viaţa nu o să mai fie la fel după. N-am crezut, dar chiar aşa este.
- Ce s-a schimbat?
Atitudinea faţă de alte lucruri. Atunci când te gândeşti că nu mai poţi, îţi aduci aminte că ai mers 36 de ore până în vârf. A fost posibil, asta înseamnă că mai poţi încă puţin. Deci se schimbă atitudinea noastră faţă de multe lucruri, faţă de mulţi oameni, chiar. Este o experienţă de viaţă care merită trăită, dacă îţi doreşti asta. Orice om are Everestul lui.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
