Meserii vechi de sute de ani, pe cale de dispariţie. „Dacă aş avea bani şi un spaţiu mai bun, aş forma ucenici“

Meserii vechi de sute de ani, pe cale de dispariţie. „Dacă aş avea bani şi un spaţiu mai bun, aş forma ucenici“

Costică Prodan, cojocar şi croitor   Foto Alina Batcu

Vremurile se schimbă, progresul tehnologic nu stă pe loc, iar profesiile vechi dispar, absorbite de tehnologie, reinventate sau înlocuite cu altele noi. Interesul tinerilor pentru meseriile migăloase este din ce în ce mai scăzut, iar cizmarii, croitorii sau ceasornicarii pot fi număraţi pe degete.

Ştiri pe aceeaşi temă

Viitorul unor meserii practicate de sute de ani este pus sub semnul întrebării. Dacă în trecut o haină sau o pereche de încălţăminte din piele rezistau mulţi ani, fiind reparate ori de câte ori era nevoie, acum majoritatea articolelor vestimentare sunt cumpărate pentru a putea fi purtate o scurtă perioadă de timp, nemaifiind duse la reparat. 
 
Prodan Costică este croitor şi cojocar de la 15 ani, au trecut 50 de ani de atunci, dar el nu s-a plictisit de blănuri, de ac şi aţă sau de maşina de cusut. Spune că a furat meseria de la bunica sa, iar apoi a făcut o şcoală profesională în domeniu. „Când eram copil, bunica îmi spunea: «Nepoate, iarna fă-te cojocar, stai la gura sobei, stai la căldurică, vine omul, coşi frumos şi faci bani. Iar vara, fă-te pădurar şi stai la umbră”. A ajuns cojocar, dar nu şi pădurar. 
 
Când era mic, fura acul şi aţa de la bunica sa croitoreasă. Apoi, când a mai crescut, a început să o ajute. Dar nu degeaba. Pe vremea aceea nu înţelegea că experienţa asta îl va ajuta toată viaţa, aşa că se bucura de cei câţiva lei pe care îi primea drept recompensă. „Mă bucuram când vedeam că am bani, mai ales că ştiam că făcusem ceva pentru ei. Ziceam:  «Oo, am bani de un film». Îi strângeam, îi puneam în cărţile sfinte”, îşi aminteşte Costică Prodan. 
 

„Golăneala e în floare, bani murdari, spălaţi“

O cămăruţă despre care poţi crede uşor că a fost părăsită, aşa arată spaţiul în care îşi desfăşoară activitatea Costică Prodan.
 
„Sistemul m-a adus în situaţia asta. Mi-e ruşine mie de locul în care am ajuns să lucrez. Am lucrat în cooperaţie, spaţiile s-au vândut, s-au dat aşa cum se dădeau pe vremea aia. Am ajuns fără spaţiu. Acum, ca să obţii un spaţiu...licitaţie. Golăneala e în floare, bani murdari, spălaţi. Eu lucrez cu acul şi cu degetarul. Mi-ar trebui o cabină de probă, mai iei o măsură”, spune Costică Prodan. 
 
Această dărâmătură poate fi uşor numită şi muzeu, asta datorită obiectelor vechi pe care meseriaşul Costică Prodan le foloseşte acolo. Are calapoade vechi de sute de ani, iar când trebuie să coasă ceva foloseşte maşina de cusut moştenită de la bunica lui. 
 
                    Maşina de cusut moşenită de Costică Prodan de la bunica lui  Foto Alina Batcu
 
Viitorul acestor meserii este pus sub semnul întrebării şi din cauza numărului tot mai mic de tineri interesaţi să le practice. Meseria de cojocar încă este bănoasă, dar numărul celor care au ales să mai trăiască din asta s-a micşorat. Prodan Costică spune că, dacă ar avea bani, i-ar învăţa pe tineri secretele acestei meserii. „N-am putere....Dacă aş avea bani şi un loc mai bun, aş forma ucenici, sunt meserii care încă sunt căutate: cojocărie, blănărie, cizmărie. Noi încă mai avem clienţi, dar meseriaşii sunt pe cale de dispariţie”, spune Costică Prodan. 
    

Ceasornicăria, o meserie pentru care „sună ceasul”? 

Deşi în urmă cu 15-20 de ani se putea trăi uşor din această meserie, acum, ceasornicarii ieşeni se bucură dacă au 2-3 clienţi pe zi. Şcolile profesionale în acest domeniu s-au scos, iar tinerii care doresc să practice această meserie sunt din ce în ce mai puţini. 
 
În urmă cu 15-20 de ani, la Iaşi erau în jur de 15-20 de ceasornicari, acum numărul acestora s-a redus la 4. Piesele de schimb se găsesc din ce în ce mai greu, iar majoritatea ieşenilor preferă să cumpere ceasuri de duzină, din import, la preţuri mici. 
 
În Pasajul din Piaţa Unirii, pe lângă magazinele cu haine şi oamenii care obişnuiesc să cânte pentru a face un ban, Sân Florin repară ceasuri. Spune cu tristeţe că nu mai durează mult până ce această meserie va fi uitată complet. Tot în Iaşi, pe Bulevardul Ştefan cel Mare, Mihai State profesează în acest domeniu de peste 4 decenii şi a dat ora exactă pentru sute de ceasuri. „O să se piară meseria asta. Se învaţă greu şi nici nu mai sunt şcoli pentru asta. Pe tineri îi interesează altceva. Nici clienţi nu mai sunt.”
 
Ceasornicarii ieşeni spun că se descurcă cu greu să mai trăiască din această meserie. Au, în medie, cam 3-5 clienţi pe zi. Ceasul a devenit doar un accesoriu, iar cei care îl poartă nu mai sunt interesaţi de ce a fost acesta inventat. 
 
Pe aceeaşi temă:
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: