Lucruri mai puţin ştiute despre veveriţele din Carpaţi. Cum îşi construiesc „casa“ şi de ce au nevoie de două intrări în cuib

Una dintre cele mai simpatice şi sociabile mamifere, veveriţa, îşi construieşte „casa“ asemeni păsărilor şi foarte rar „locuieşte“ în scorburi de copac.

În celebra lucrare „Fauna României“, prof. I. Simionescu sublinia că la noi „se deosebesc două varităţi de veveriţe: veveriţa-roşietică, din pădurile de fagi şi de mesteacăm ale Carpaţilor Meridionali şi veveriţa-cafenie-întunecată, din pădurile de molid ale Carpaţilor Răsăriteni“. Veveriţele îşi schimbă culoarea blănii. Vara blana e ruginie pe spate, iar burta albă, în timp ce iarna „mantaua bate mai în cenuşiu“.

În ceea ce priveşte modul în care îşi construiesc „locuinţa“, „casa ei e ca un cuib de pasăre, rar o scorbură de copac. De altfel, nu are numai o casă; se zice că are până la zece. Din crengi, frunze, fire de muşchi îşi face cuibul cu două deschideri: una, mai mare, spre răsărit, ca să o scoale soarele; alta mai mică, portiţa din dos, prin care se face nevăzută când vreun nepoftit se iţeşte la poarta cea mare“.

Veveriţele preferă alunele, dar dacă nu dă peste ele „soarbe un ou de pasăre, iar dacă în cercetarea ouălor dă peste puişori, închide ochii şi le suceşte gâtul“. Când găseşte suficientă mâncare, îşi asigură provizii: „într-un cuib de veveriţă s-au numărat 367 de alune, 59 de ghinde şi o grămadă de sâmburi de pădureţe“. Ca toate rozătoarele, veveriţele au patru dinţi în faţă care nu se opresc niciodată din creştere, iar din această cauză ele rod tot timpul câte ceva.

Cei mai mari „duşmani“ ai veveriţei sunt jderul, dar şi vremea rece, deoarece din cauza zăpezii nu se poate aproviziona din „hambar“ şi moare de foame. În caz de nevoie, veveriţele pot fi bune înotătoare, folosindu-şi coada stufoasă pe post de cârmă.