Interviu cu singurul doctor în colinde din România. Ce înseamnă cu exactitate „ler“ şi care este diferenţa dintre colind şi cântec de Crăciun

Interviu cu singurul doctor în colinde din România. Ce înseamnă cu exactitate „ler“ şi care este diferenţa dintre colind şi cântec de Crăciun

Copii colindători FOTO Facebook

Cu o experienţă vastă în dirijarea corurilor şi studii doctorale pe tema colindului în creaţiile corale româneşti, profesorul Ovidiu Trifan oferă explicaţii referitoare la originea colindelor şi evoluţia acestora în România. De asemenea, profesorul arată de unde provine cuvântul „ler” şi de ce este greşit să catalogăm colindele ca fiind „ortodoxe” sau „catolice”.

Ştiri pe aceeaşi temă

Reporterii „Adevărul“ l-au intervievat pe profesorul Ovidiu Trifan, doctor al Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi cu tema „Colindul în creaţia corală românească”, temă pe care o descrie ca fiind „fascinantă”. Profesorul de muzică romaşcan explică provenienţa colindului şi distincţia acestuia de cântecul de Crăciun, precum şi ce înseamnă cuvântul „ler”. Totodată, cadrul didactic vorbeşte despre „compozitorii de colinde”, „colindele internaţionale” sau grava eroare de a împărţi colindele în „ortodoxe” şi „catolice”

Adevărul: Ce înseamnă cuvântul „colind” şi când a apărut colindatul?

Ovidiu Trifan: Originea termenului este, evident, latină. El desemnează atât datina, în sine – a colinda, colindat –  cât şi genul folcloric legat de ea, cu formele colind, colindă, cât şi cele derivate prin rotacism, corind, corindă. La origine, colinda este o datină arhaică, prin excelenţă, agrară, cu mult anterioară creştinismului. Ea însumează o serie de manifestări şi ritualuri de factură magică, prezente în viaţa unor popoare europene în timpul sărbătorilor de iarnă. Având un caracter augural, ritualurile erau menite să pună în valoare forţa magică a cuvântului şi gestului care puteau deveni faptă. Acest tip de nucleu stă la baza datinei colindatului. Apariţia colindatului, ca manifestare socială, este asociată unei mentalităţi arhaice.

În timp, această tradiţie a suferit multe modificări. Cum era colindatul la începuturi? Mesajul s-a schimbat?

Mesajul colindului nu s-a schimbat, el fiind conţinut în text şi melodie care se năşteau împreună în mintea ţăranului. Aşa se explică faptul că ei nu puteau „zice” doar textul fără să şi cânte. În vechime, colindătorii erau consideraţi a fi purtătorii unor puteri magice, care aveau efect doar în acest timp sacru, cei colindaţi crezând în forţa magică a cuvântului. Astăzi, colindătorii sunt văzuţi ca nişte teofori, „purtători de Dumnezeu”, aşa cum relevă numeroase texte: Iată, vin colindători/...Şi v-aduc pe Dumnezeu/ Să vă mântuie de rău. În comunităţile săteşti erau colindate toate casele, indiferent de puterea financiară a gazdelor, întrucât toţi trebuiau să se bucure în această zi sfântă de mesajul colindătorilor. Celor care ar fi îndrăznit să nu primească pe colindători, li se rupeau scânduri din gard sau li se scrijeleau pereţii caselor şi erau popularizaţi în tot satul. Din păcate, societatea consumistă a pervertit, în bună parte, adevăratul sens şi mesaj al colindului.

Totuşi, când s-a creat pentru prima dată o legătură între colinde şi sărbătoarea Naşterii Domnului?

În primele veacuri creştine nu se sărbătorea Naşterea Domnului, ea nefiind specificată în Noul Testament. Abia pe la mijlocul secolului IV, Biserica a fixat data de 25 decembrie, ca sărbătoare a Naşterii Domnului, pentru a şterge amintirea unei mari sărbători păgâne dedicată cultului solar, şi care era celebrată în aceeaşi zi. Aşa se explică prezenţa unui puternic substrat păgân în colindele arhaice.

Datina se leagă, deci, de accepţiunea arhaică a Sărbătorii ca sfârşit al unui ciclu temporal şi începutul unui alt an. Cu timpul, întregul ritual dedicat zeilor protectori ai agriculturii s-a restrâns în texte, încheiate cu o formulă-urare adresată celor colindaţi. Aceasta a constituit nucleul datinei de tip roman şi sub această formă au primit-o şi tracii din nordul şi sudul Dunării, odată cu expansiunea Imperiului Roman.

Câte tipuri de colinde există?

Cred că cea mai elocventă tipologie generală a colindelor aparţine lui Mircea Eliade: „colinde precreştine” şi „colinde creştine”. Tipologiile existente se completează una pe alta şi au în vedere, în primul rând, tematica. Astfel, o categorie distinctă este cea a colindelor „protocolare”, prin care gazdele erau anunţate şi li se cerea permisiunea de colinda: Ia, sculaţi voi, gazde mari, Bună sara la fereastră etc. O arie foarte largă o deţin colindele dedicate profesiunilor din satul românesc: cioban, plugar, pescar, vânător. De asemenea, cele cu aluzii prenupţiale. Nu lipsesc colindele cu teme cosmogonice (despre „facerea lumii”) sau moralizatoare (atitudini umane), cu teme biblice şi apocrife, precum şi colindele-baladă („Mioriţa-colind”, despre Meşterul Manole etc.)

FOTO: Profesorul Ovidiu Trifan

În spaţiul public există şi o împărţire a colindelor în „ortodoxe” şi „catolice”, ce părere aveţi despre această catalogare?

Din păcate, această confuzie este întreţinută, în bună parte, şi în mediul ecleziastic. Astfel, melodia de factură gregoriană „Puer natus est” sau „Troparul Naşterii Domnului”, de sorginte bizantină, fac parte din sfera muzicii sacre dedicate celei mai mari sărbători creştine. Dar nu sunt colinde. Prin secolele XVII şi XVIII, ca o replică la colindele „păgâne”, apar în Muntenia şi Moldova aşa-numitele „cântece de stea”, practicate de copii care purtau în mâini şi o stea confecţionată din diverse materiale. Melosul şi textele, structural diferite de colinde, aparţineau ori unor oameni ai bisericii – preoţi sau dascăli – ori unor învăţători din sate.

Ne puteţi da şi câteva exemple de astfel de colinde?

Da, este cazul cântecelor „Trei crai de la Răsărit”, Nouă azi ne-a răsărit”, „La Bethleem”. Despre binecunoscutul „O, ce veste minunată”, Sabin Drăgoi, cel care-l menţionează în culegerea sa din 1925, spune clar că este un cântec de stea care, după melodie şi ritm, aparţine saşilor transilvăneni. Celor care susţin ideea colindelor „ortodoxe” şi „catolice” le-aş adresa întrebarea: „Pluguşorul, Capra, Ursul, Căiuţii, sunt obiceiuri catolice sau ortodoxe?”. Răspunsul este unul singur: fac parte din tezaurul folcloric românesc!

În România se ascultă mult şi aşa numitele „colindele internaţionale”. Când au apărut acestea?

În primii ani de după 1990, a fost o adevărată invazie de colinde. Lumea le dorea, le asculta şi le cânta cu lacrimi în ochi. Mulţi, mai ales dintre tinerii din mediul urban, le auzeau pentru prima oară. Din păcate, odată cu acest imens val de simpatie pe care au fost „readuse” colindele, s-a instaurat, treptat, o confuzie generală a ceea ce înseamnă „colind”. Aşa a apărut mesajul subliminal al obsedantului şi transcontinentalului „Jingle bells”, considerat, de către ignoranţi, ca fiind un colind „internaţional”. Multora nu le-a trecut prin cap că este un „echivalent” al românescului „Sanie cu zurgălăi”, dar nu un colind, şi, cu atât mai mult, „internaţional”, ci doar un simplu cântec de iarnă.

Şi totuşi, de unde această confuzie?

Colinde mai au popoarele slave vecine: bulgari, ucraineni, beloruşi, polonezi, slovaci, sârbi. În sud, se întâlnesc pe întregul teritoriu al vechii Tracii. Nu poate fi vorba de „colinde de import” sau „internaţionale”! Confuzia este întreţinută din ignoranţă de numeroase canale mass-media, dar şi de persoane semidocte cu poziţii sociale înalte. Din păcate – după părerea mea – o mare vină o are Şcoala. Unele cadre didactice ignorante, care nu au bunul simţ de a se interesa ce-i ăla colind, îi învaţă pe copii tot felul de cântecele de pe CD-uri, sădindu-le falsa convingere – şi lor, şi părinţilor – că astea sunt colinde. Este o gravă eroare!

Cu toată această colecţie de melodii de Crăciun internaţionale ajunse în România, colindele tradiţionale nu s-au demodat. Care ar fi explicaţia?

Colindele, în sine, nu s-au demodat. Este vorba de consensul atitudinal faţă de ele. Colindele au continuat să fie practicate şi în primele veacuri creştine, când erau considerate „cântece ruşinoase” (Sf. Augustin) şi chiar anatemizate (Conciliul de la Trulan, anul 691, canonul 62) dar şi mai târziu când erau catalogate drept  „cântece drăceşti”, iar colindatul ca fiind „marele praznic al diavolului”. Regimul comunist, însă, l-a alungat pe „Moş Crăciun”, substituindu-l cu ateul „Moş Gerilă”. Colindele erau „manifestări obscurantiste, mistice”. Dar ţăranul, ca şi pe vremea interdicţiilor ecleziastice, s-a încăpăţânat să-şi practice datinele.

Influenţa melodiilor de Crăciun internaţionale a dus, şi în România, la naşterea unei adevărate industrii muzicale pe acest sector. Există „interpreţi de colinde” renumiţi, ca Fuego, Ştefan Hruşcă sau Ştefan Bănică Jr. Unii sunt chiar „compozitori de colinde”. Ce părere aveţi despre această situaţie?

Aceste cântece sunt fabricate în serie şi nu transmit absolut nimic, nici o emoţie. Cântece pe care nu le poţi asculta cu sufletul la gură şi cu lacrimi de bucurie în ochi! Dacă le cânţi unui ţăran din satele cu vechi tradiţii într-ale colindatului, spunându-i că sunt colinde, s-ar putea să te alegi cu o sudalmă neaoşă. Dintre numele pe care le-aţi pomenit, cred că Ştefan Hruşcă este primul care are meritul de a fi popularizat colindul autentic, însă stilizat în manieră folk. Poate era mai bine să se rezume doar la acompaniamentul de chitară, fără mixaje electronice. Din câte ştiu, la ora actuală doar Grigore Leşe sau Ioan Bocşa mai cântă colinde ţărăneşti, autentice. A spune că ai compus colinde e similar cu a spune că tu compui doine sau balade populare. Eu ştiam că folclorul are caracter anonim, dar iată că au apărut şi „compozitori de folclor”.

Referitor la Ştefan Hruşcă, colindele sale au un laitmotiv, prezenţa cuvântului „Ler”. Ce înseamnă acest cuvânt şi de unde provine?

Originea binecunoscutului refren „Lerui, ler” este, încă, o problemă controversată. În basmele româneşti apare numele lui Ler împărat. Toate derivatele refrenului – Lerului Domnului, Hai lerui, Doamne etc. – au semnificaţia unor formule incantatorii adresate unei persoane – umane sau divine – din fondul arhaic. Dintre toate etimologiile propuse, cea mai acceptată este aceea formulată de Dimitrie Dan (1901), cum că ar deriva din invocaţia creştină Halleluiah, Domine! specifică psalmilor din latina târzie şi care, urmând legile fonetice de transformare a unor cuvinte latineşti, a ajuns la forma amintită: Hai, lerui, Doamne.

Aceasta ar fi singura explicaţie?

Au existat obiecţii formulate destul de recent, de unii cercetători, care au în vedere faptul că această teorie nu explică forma regentă, nominativul  termenului Ler, ci forma coruptă, genitiv-dativul, adică Lerui. O altă explicaţie mult mai credibilă, atât din punct de vedere fonetic, cât şi mitologic, formulată de episcopul-istoric Melchisedec Ştefănescu şi de B. P. Hasdeu, ar fi derivarea din Lar, zeu protector al casei romane, substituit, în creştinism, de persoana Mântuitorului. Oricum, în refrenul colindelor există forma regentă, Ler, ca şi în basme, formă pe care cercetătorii amintiţi nu o explică.

Aveţi o experienţă vastă în pregătirea şi dirijarea corurilor, este acesta motivul alegerii temei pentru susţinerea tezei de doctorat?

Eu mi-am dorit să dezvolt, într-o lucrare, tema colindului românesc. Dar, ţinând cont de faptul că a fost şi este o sursă de inspiraţie inepuizabilă atât pentru creaţia corală, cât şi pentru cea simfonică, vocal-simfonică şi lirică, mi-am delimitat aria cercetării doar la colindul în creaţia corală. Am realizat, însă, o sinteză a problematicii colindului, pornind de la originea genului şi devenirea sa ca specie reprezentativă a spiritualităţii noatre, continuând cu studiul evoluţiei elementelor de limbaj muzical în colindele folclorice şi încheind cu modalităţile prin care compozitorii noştri au valorificat în creaţia corală melosul colindei. Este o temă fascinantă.

Profesorul Ovidiu Trifan s-a născut în anul 1953, în Roman, şi a luat contact cu lumea muzicală încă de la începutul anilor 60, când a intrat la Şcoala de muzică din oraş, unde acum este profesor. Deşi a urmat un liceu teoretic, profesorul a intrat la Conservatorul din Iaşi, unde a şi obţinut titlul de doctor, la 55 de ani, cu titlul „Magna cum laudae”. Lucrarea sa este văzută ca fiind unică în domeniu, prin mâinile şi bagheta dirijorului Ovidiu Trifan trecând mii de copii, tineri sau adulţi în ultimii 40 de ani.  

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările