INTERVIU Scriitorul Liviu Surugiu: „Literatura este o iubită pe care nu o cucereşti niciodată în întregime”

Liviu Surugiu, scriitor, scenarist, jurist, mediator (n. 1969), a debutat cu proză scurtă în 1994, în Jurnalul SF. După o pauză destul de lungă, a revenit 2011, publicând până în prezent şapte volume la editurile Tritonic, Tracus Arte şi Univers.

Despre întreaga carieră, dar şi despre planurile viitoare, Liviu Surugiu vorbeşte într-un interviu acordat în contextul prezenţei la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) Iaşi.

Pe plan international, este singurul român care apare în prestigioasa revistă americană Galaxy's Edge. Anul acesta a fost în finala Grand Prix du Court din Franţa, la Short Edition. În următoarele luni îi vor apărea lucrări în Germania, Spania şi Ungaria. 

Deţinătorul a 27 de premii, ultimele pe plan internaţional la prestigiosul concurs american „Wruters of the Future”, numeşte literatura ca fiind „iubita pe care nu o cucereşti niciodată în întregime”.

Pentru început, spuneţi-mi, vă rog, de ce aţi ales calea literaturii?

Poate pentru că mi s-a părut cea mai grea. La început am crezut că cel mai greu e să fii cititor (asta fiindcă eram mic, nu mă îndruma nimeni şi nimeream mereu cărţi grele), dar după ce am văzut că există o literatură minunată, am decis că pot încerca şi eu aşa ceva. Evident, m-am înşelat, nu era şi nu este deloc uşor, dar tocmai asta m-a făcut şi mă face să mă ţin cu înverşunare de ea.

E ca o iubită pe care nu o cucereşti niciodată în întregime, de fiecare dată când crezi că va fi a ta, te înşeală mereu cu altul. Doar că nu mă las, voi umbla după ea până la adânci bătrâneţi. Voi fi amantul acestei doamne toată viaţa şi, probabil, ca atâţia alţii, mă voi căsători cu ea abia post-mortem.

Asta şi e frumuseţea, să vă spun adevărul!

Şi care a fost prima carte scrisă pentru această iubită? Ce v-a inspirat?

Nu mai ştiu ce m-a inspirat, dar ştiu că prima carte scrisă a fost demult şi nu o voi publica niciodată, fiindcă, din fericire, trecând ceva timp peste ea, mi-am dat seama că nu era „gata”. Pe vremea aceea, prin anii 80-90, cărţile nu se publicau la fel de uşor ca acum, şi acesta a fost norocul meu, nu m-am făcut de râs. Eram şi tânăr, de altfel, abia intrasem la liceu. Chiar şi după ce am publicat prima carte, „Imman”, în 2011 (când aveam deja 42 de ani), nu am fost mulţumit. Am rescris romanul şi în 2014 l-am lansat sub alt titlu, „Atavic”. A meritat aşteptarea, fiindcă mi-a adus premiul pentru cel mai bun roman SF al anului. Cam acesta e secretul, scriu în picioare (glumesc, e doar o veche butadă) şi corectez stând jos. Dar adevărul este că rescriu mult, foarte mult.

Aţi pomenit de un premiu. Câte premii aveţi şi în ce măsură v-au influenţat vânzările de carte?

Am o copertă întreagă şi de data asta nu glumesc, mă refer la coperta a patra pe care, de obicei, îmi apare lista cu premii (27 până acum, când se apropie al optulea volum). Din păcate, în România premiile nu influenţează vânzările, poate şi pentru că nu se bucură de notorietate şi, ca atare, de respect. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre efectele premiilor internaţionale pe care le-am obţinut.

Asta voiam să vă întreb. Câte sunt şi care a fost efectul lor?

Patru până acum, unul ca finalist Grand Prix du Court în Franţa, iar alte trei în Statele Unite, unde am obţinut două Menţiuni de Onoare şi una de Argint (Silver HM) la cel mai prestigios concurs de gen din lume, ”Writers of The Future”. Concursul este organizat de Fundaţia Ron L. Hubard, are premii uriaşe şi expunere internaţională, iar câştigătorii sunt luaţi în vizor de editori din toată lumea. Ca urmare, prozele mele câştigătoare vor apărea în SUA, Germania, Ungaria, Franţa şi, sper să primesc o confirmare cât mai curând, Spania.

România sau Statele Unite? Încotro vă îndreptaţi?

Mie lucrurile îmi sunt foarte clare, dinspre România spre US, în mod absolut. Nu mă pot dezvolta suficient aici, am concurenţă şi iubesc concurenţa, dar simt nevoia de mai mult. Şi, fireşte, simt nevoia şi de beneficiile care vin după ce concurezi şi câştigi. Doar că acolo sunt 100.000 de autori de care te vei lovi până ajungi în Top Ten. Acolo chiar există concurenţă.

Aveţi semnale pozitive din SUA?

Confirmări, chiar. În luna august am semnat primul contract cu „Galaxy's Edge”, o forţă pe piaţa americană. E locul unde, printre alţii, publică George R.R. Martin – ca să mă laud puţin.

Cum primiţi criticile despre cărţile proprii?

Bine, mai ales că majoritatea sunt pozitive. De fapt, înainte de a trimite manuscrisul final la editură, acesta trece prin cel puţin zece mâini. Sunt cititorii mei de elită, beta-readers, ca să le zic aşa, unii de asemenea scriitori, alţii critici. Sunt cele mai utile critici, dar şi cele mai dure, iar eu ţin întotdeauna cont de ele. Mai bine înainte decât după. De fapt, după ce cartea iese din tipar, autorul nu mai are nici un drept la replică. Nici nu ar mai trebui să dea vreun răspuns. 

Cartea nu se explică după ce ai publicat-o, ai avut timp s-o povesteşti atunci când asta şi trebuia să faci. Nu te mai scuzi, nu arunci vina că X sau Y n-au înţeles ce ai vrut tu să spui.

Lucraţi în prezent la o nouă carte? 

Tot timpul lucrez la o nouă carte şi, în general, termin una la doi ani (mi-au apărut şapte până acum în cinci ani pentru că jumătate erau scrise demult). Anul acesta ar trebui să îmi apară un volum de proză scurtă (este gata), dar cartea la care lucrez acum e un roman istoric căruia îi fac reclamă de ceva vreme şi este aşteptat deja. Să fiu sincer, romanul e scris de ani buni, doar că parcă nu îmi vine încă să mă despart de el. Se va numi „U Phar Sin” sau „Ultimul ibis din Babilon”, aici părerile beta-readersilor sunt împărţite şi egale, 5 la 5. Cred că va alege editura, în cele din urmă.

Dacă e să vorbim despre ediţia FILIT 2019, ce v-a cucerit din multele evenimente desfăşurate la Iaşi?

Totul, dar mai ales conferinţele prietenilor mei, scriitorii pe care îi cunosc. Îmi face de fiecare dată plăcere să mă revăd cu ei. Mă refer aici la maestrul Mircea Opriţă, la scriitorii Dan Doboş, Lucian Merişca, Rodica Bretin şi Ana Maria Negrilă. Dacă stau însă să mă gândesc bine, de data aceasta cel mai mult m-au cucerit elevii de la Liceul Grigore Moisil din Iaşi unde am fost împreună cu maestrul Opriţă într-o conferinţă de două ore. Am intrat premeditat să îi cuceresc şi am ieşit cucerit eu de frumuseţea lor, bunul simţ, inteligenţa, spiritul şi umorul pe care l-au avut. E adevărat, au şi două cadre didactice excepţionale, doamnele profesoare Anamaria Ghiban şi Daniela Anghelescu.

Dacă nu aţi fi fost invitat FILIT, pentru ce autor aţi fi venit la Iaşi, la festival?

Pentru Lucian Dan Teodorovici şi pentru scenaristul Florin Lăzărescu. Ne cunoşteam deja, dar acum am avut şi ocazia să discutăm un pic, faţă în faţă. Doi tineri care au început deja să îmbătrânească frumos, aflaţi pe creasta unui val unde ne trag, prin sacrificii, pe toţi cei care ne încumetăm. Ceea ce fac ei aici, la Filit, e un spectacol-fenomen, o călătorie nu în viitor (fiindcă viitorul nu se ştie dacă va fi vreodată atât de frumos), ci mai degrabă într-un Univers alternativ. I-au făcut pe toţi invitaţii să se simtă cu adevărat, pentru cinci zile, SCRIITORI. Scriitori de succes, cu maşini la dispoziţie, cu săli magnifice şi pline, cu hoteluri de lux şi restaurante ca-n filme, cu paneluri şi conferinţe plătite (da, plătit să vorbeşti!... şi nu puţin), cu extrem de multă vizibilitate. Cred că e unul dintre cele mai grandioase Festivaluri de Literatură din Europa şi din lume, nu pot să zic decât chapeau! Şi să mai adaug ceva, de data asta pentru cei care au sponsorizat festivalul: cred că aceasta este cea mai frumoasă alchimie posibilă, cea mai minunată metamorfoză a unor hârtii numite cecuri sau bancnote. Aţi transformat nişte bani (nu puţini, totuşi… nişte simpli bani!) în frumuseţe, artă, mândrie, cultură, emoţii! Da, cel mai important, emoţii! Fiindcă nu doar pentru asta trăim, asta şi suntem, emoţii! Felicitări tuturor celor care au făcut ca acest spectacol să existe!

Este deja clar faptul că aveţi o părere bună despre literatură, dar despre direcţia în care se îndreaptă ea ce părere aveţi?

Una confuză, în sensul că s-ar putea ca şi eu să greşesc şi drumul spre piaţa anglo-saxonă să nu fie cea mai bună opţiune. Totuşi, îl voi urma, iar de aici rezultă că nu sunt prea fericit cu ce se întâmplă la noi. Deşi niciodată nu voi scrie decât pentru România, fireşte. Iubesc ţara asta, cu micile şi marile ei nebunii, cu apetenţa pentru spectacol (cultural sau chiar politic). 

Cum vedeţi cititorii secolului XXI?

Îi văd bine, ei există, noi, autorii, n-ar trebui să ne mai victimizăm. 

Cititori sunt, trebuie doar să-i iei de piept şi să dai cu ei în scaun. Dacă eşti bun, dacă eşti scriitor, dacă ştii să scrii cel puţin la fel de bine pe cât ştie cititorul să citească, atunci vei avea public întotdeauna.

Autorii mediocri (există şi aşa ceva, din păcate ) sucombă mereu, fiindcă, din fericire, cititorii nu sunt mediocri: ei sunt buni sau nu sunt deloc.

Cu ce vă ocupaţi restul timpului?

Când nu scriu un roman, scriu o povestire, iar între două reprize, scriu un scenariu. A, sunt jurist şi mediator, dar fac asta numai ca să-mi aduc aminte că trebuie să mă întorc repede la scris. Am renunţat la o carieră de magistrat şi nu îmi pare rău, fiindcă, în lumea asta, Dumnezeu mi-a spus un singur lucru: Liviu Surugiu, scrie!

CV:

Numele: Liviu Surugiu

Locul naşterii: Roşiori de Vede, 10.10.1969

Locuieşte în Bucureşti.

A studiat Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti  - 1996

A publicat în Junalul SF, dar şi în SuperNova, Curierul Naţional, Gazeta SF, Argos, Nautilus, CPSF, CPSFA-Nemira, Ficţiuni, Helion, Ştiinţă&Tehnică. După o pauză destul de lungă, a revenit 2011, publicând până în prezent şapte volume la editurile Tritonic, Tracus Arte şi Univers.