INTERVIU Opiniile unui cunoscut scriitor francez contemporan: „Nu naziştii i-au corupt pe marii industriaşi, ci tocmai invers“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Scriitorul francez Eric Vuillard FOTO Simona Neagu
Scriitorul francez Eric Vuillard FOTO Simona Neagu

Éric Vuillard (50 de ani), scriitor şi cineast francez, una dintre personalităţile culturale ale prezentului, nu ne lasă să uităm trecutul, readucându-l mereu în actualitate prin creaţiile sale.

Éric Vuillard (50 ani) a regizat două filme, „L’homme qui marche“ (2006) şi „Mateo Falcone“ (2008), însă a devenit cunoscut în întreaga lume după ce a câştigat, în 2017, Premiul Goncourt pentru cartea „Ordinea de zi“, apărută în limba română la Editura Litera, un text intens care ne trimite privirea în culisele celui de-al Doilea Război Mondial.

Cartea sa a impresionat prin structura originală, nici eseu istoric, nici roman, dar şi prin puternicul impact emoţional pe care îl au istoriile personale ale unor importanţi oameni politici din perioada interbelică redate aici.

Éric Vuillard a venit şi în România pentru a-şi lansa cartea, în Bucureşti, Timişoara şi Iaşi, la sfârşit de septembrie şi început de octombrie. În interviul acordat la Iaşi pentru „Weekend Adevărul“, în avanpremiera FILIT, scriitorul analizează în profunzime, cu argumente care ţin atât de istorie, cât şi de literatură, realitatea, pornind de la subiectul ales pentru cartea sa „Ordinea de zi“. El însuşi aflat într-o relaţie conflictuală cu şcoala şi cu societatea, în adolescenţă, scriitorul şi cineastul francez vorbeşte despre conflict, despre politica compromisului, despre literatura care trebuie să fie în permanenţă conectată şi la prezent.

„Weekend Adevărul“: Éric Vuillard, sunteţi atât scriitor, cât şi cineast, dar care este, totuşi, prima dumneavoastră dragoste?

Éric Vuillard: Scriitura este cea care mă însoţeşte de multă vreme, încă de când eram adolescent, deci ei îi datorez multe.

Şi spre cinematografie cum s-a făcut trecerea?

Întotdeauna am iubit cinematografia, dar îmi spuneam că este destul de dificil să ajungi să faci film. Întâmplător am reuşit să fac un lung metraj, „Mateo Falcone“. Ajutorul a venit din mai multe părţi. Aveam nişte prieteni cu o casă de producţie, a fost echipa cu care am realizat filmul, am fost susţinut  financiar de Arte France Cinéma, având în vedere că filmul era uşor diferit de altele, se foloseau foarte puţine cuvinte. Apoi, când filmul a ieşit pe piaţă s-a bucurat de susţinerea unor jurnalişti importanţi din Franţa, jurnalişti care l-au făcut vizibil.

Cam pe la ce vârstă s-a întâmplat asta?

Aveam aproape 40 de ani.

Dacă de cinematografie v-aţi apucat la 40 de ani, când v-aţi descoperit ipostaza de scriitor şi cine v-a încurajat să scrieţi?

Au fost mai multe persoane care au făcut-o, în perioade diferite ale vieţii mele, dar două în mod special. Când eram mic, bunica mea citea foarte mult şi citea cu voce tare. Ea mi-a dat impresia că literatura este un lucru important. Mai târziu, în adolescenţă, aş putea spune că aveam un raport oarecum conflictual cu şcoala şi directorul şcolii, care era şi profesor de franceză m-a încurajat să îi citesc poemele pe care le scriam ca mulţi alţi adolescenţi şi m-a încurajat mai degrabă să scriu, decât să am un raport conflictual cu societatea.

Scriitorul Eric Vuillard FOTO Melania Avanzato

Eric Vuillard

„Interpretarea istoriei”

Eraţi convins încă de atunci că puteţi face o profesie din scris?

Atunci, în adolescenţă, pe când scriam poeme, aveam o viziune destul de vagă despre ce înseamnă să fii scriitor. Eram stăpânit de miturile pe care şcoala le asociază unui scriitor, mă vedeam aşa ca Rimbaud bând în cafenele şi scriind poeme noaptea, nu prea mă imaginam stând la masă ore întregi şi lucrând. Şi, ca să fiu sincer, m-a cam fraierit literatura, m-am cam lăsat păcălit.

Fără să ştiu că v-aţi rezolvat situaţia conflictuală cu şcoala şi societatea  în adolescenţă prin scris, am observat că aveţi o înclinare spre reflectarea conflictelor istorice în literatură. Cum de aţi ales astfel? De unde pasiunea pentru istorie?

Încă de la începurile lor, istoria şi literatura au avut o relaţie foarte strânsă. Putem spune, astfel, că Homer aparţine atât literaturii, cât şi istoriei. De asemenea, interpretarea istoriei are o miză politică majoră. Nu degeaba, puterea politică foloseşte, îşi apropie adesea istoria prin tot felul de rememorări şi de puneri în scenă. De-a lungul istoriei literare, au existat romane sau scrieri care au marcat în mod extrem de puternic raportul cu istoria. Pentru a vă da doar un exemplu, Victor Hugo face asta în romanul „Anul 93”, interpretând faptele istorice din punctul său de vedere, punând accentul pe teroare.  Cred că raportul nostru cu istoria se poate preta la două sau chiar trei tipuri de critică: o critică literară, o alta care priveşte exactitatea  evenimentelor  şi o critică intelectuală a idelor care sunt expuse. Astăzi vedem că oamenii politici sau cei din zona economică vorbesc foarte mult despre neutralitate, pretind că se plasează pe un teren neutru şi ne propun un discurs obiectiv. În acest context, eu cred (şi asta se reflectă şi în cărţile mele) că scrisul joacă exact rolul de a se plasa în inima evenimentelor, acolo unde nu mai există neutralitate sau acolo unde neutralitatea devine imposibilă. Spre deosebire, poate, de sociologie sau de istorie, literatura nu suportă neutralitatea. În literatură, vom avea întotdeauna o subiectivitate extrem de puternică. Asta nu înseamnă că literatura nu reflectă o realitate, ci că această realitate este trecută printr-un filtru ideologic.

„Scrisul joacă rolul de a se plasa în inima evenimentelor, acolo unde nu mai există neutralitate"

După ce am citit ultima dumneavoastră carte „Ordinea de zi”, m-am simţit atât ca un cititor copleşit de puterea detaliului expus în cuvinte, cât şi ca un cinefil impresionat de succesiunea de imagini cu puternic impact emoţional. Cum reuşiţi să găsiţi un echilibru între regizor şi scriitor, astfel încât să fie ambii vizibili?

Cred că a arată şi a înţelege sunt două acţiuni legate una de cealaltă. Când scriu, înţeleg mai bine faptele pe care încerc să le redau. Eu arăt şi înţeleg în acelaşi timp. De exemplu, faptul că am redat întâlnirea dintre Halifax şi Hitler în cartea mea, povestind dispreţul lui Halifax la adresa lui Hitler, mi-a permis să înţeleg mai bine orbirea socială a lordului englez.

„Nu naziştii i-au corupt pe marii industraşi, ci tocmai invers, marii industriaşi sunt cei care i-au corupt pe nazişti pentru că i-au plătit”

Scriitorul Éric Vuillard la lansarea cărţii în Bucureşti, Librăria Humanitas Cişmigiu FOTO Simona Neagu

Eric Vuillard

Cum s-a născut cartea „Ordinea de zi“, ce aţi dorit să transmiteţi lumii prin paginile scrise? De ce acum readusă în discuţie ascensiunea naziştilor, are nevoie societatea actuală să-şi reamintească istoria interbelică?

Într-un fel sau altul, este o istorie a complezenţei, a compromisului. Însă, trebuie să înţelegem că sunt mai multe tipuri de complezenţă. Asta încerc să subliniez. Una este complezenţa dintre o mamă şi copilul său şi cu totul altceva este compromisul la nivel politic pentru că se poate ajunge uşor la corupţie. În prima scenă descrisă în romanul meu, povestesc întâlnirea istorică din data de 20 februarie 1933 dintre Hitler, Göring şi cei 24 de industriaşi bogaţi, întâlnire care are drept scop negocierea morţii republicii. Scriind această scenă am înţeles că nu naziştii i-au corupt pe marii industraşi, ci tocmai invers, marii industriaşi, directorii de întreprinderi sunt cei care i-au corupt pe nazişti pentru că i-au plătit.  Deşi poate e greu de crezut că naziştii au devenit mai agresivi decât erau, deja, ei bine, asta se poate întâmpla prin cumpărare. Astfel, apare corupţia şi societatea devine din ce în ce mai fragilă şi mai uşor de distrus.  Ştim despre nazişti că erau foarte autoritari şi că au forţat mecanismele statului pentru a ajunge la putere şi a controla totul. Atunci te întrebi cum au putut fi corupţi atât de uşor. Întrebarea aceasta este relevantă în contextul social-politic al zilelor noastre, dar şi extrem de neliniştitoare, pentru că şi astăzi ţările puternic dezvoltate din punct de vedere economic fac jocurile la nivel mondial. Tocmai de aceea, îndoiala că procesul electoral este unul onest se naşte. Puterea economică este destul de concentrată, în zilele noastre. Iar literatura, atunci când vorbeşte despre prezent se poate întoarce şi spre trecut, spre perioada de ascensiune a nazismului în Europa, o perioadă în care puterea economică, într-un context dramatic, şi-a demonstrat importanţa, rolul decisiv în luarea unor decizii politice majore.

Tocmai de aceea, doresc să vă întreb, există din nou pericolul să fim sufocaţi de intoleranţă, având în vederea deterioarea ideologică şi umană din societatea în care trăim în prezent?

Cred că asistăm astăzi la două fenomene care ne duc cu gândul la perioada dintre cele două războaie mondiale. Pe de o parte, vedem o reafirmare a importanţei autorităţii şi procesele democratice sunt intoxicate, într-o măsură mai mare sau mai mică, de relaţia cu autoritatea. Iar, pe de altă parte, o concentrare fără precedent a puterii economice. Felul în care ne raportăm la viitor este marcat tocmai de relaţia între puterea economică şi autoritate. Pentru că, dacă puterea economică nu este interesată de politică şi de partidele autoritare efectele asupra mersului istoriei nu vor fi, poate, foarte dramatice. Însă, dacă interesele celor două entităţi converg, atunci consecinţele pot fi dezastruase. Şi mi-e teamă că partidele autoritare care au ajuns în prezent la putere în anumite state, prin poceduri democratice, în ciuda programelor lor electorale, vor dori să aibă o relaţie bună cu mai marii economiei, cu marile puteri economice, ceea ce poate duce din nou la crearea unor premize pentru abuz de putere, aşa cum s-a întâmplat între cele două războaie mondiale.

„Am ales să mă exprim mai direct, am ales o formă dezbrăcată a romanului”

Dacă ne referim la puterea politică care îşi dă mâna cu puterea economică pentru a domina, putem observa că şi în prezent cam aceleaşi state fac jocurile de putere în Europa ca în perioada de care amintiţi în carte: Germania, Austria, Italia, Franţa, Anglia. Credeţi că istoria riscă să se repete?

Nu, istoria nu e ciclică, dar, în schimb, literatura şi ştiinţele sociale sunt atente la o sociologie mult mai profundă, studiază fenomene sociale profunde. Pe de o parte, avem ştirile care scot la suprafaţă evenimentele recente, iar pe de altă parte avem o sociologie mai profundă. Istoria democratică a Italiei, de exemplu, este destul de recentă. Ţara aceasta a fost intoxicată mult timp de mişcări mafiote puternice. În ceea ce priveşte poziţia Marii Britanii în istoria recentă a lumii, cartea mea vorbeşte de o subiectivitate a elitei acestei ţări. Prezentul acestei ţări, ne-a arătat, odată cu Brexitul, un premier care a propus Brexitul, deşi nu era de acord cu el, cu toate că făcea parte din aceeaşi elită cu partizanii săi, deci împărtăşea mai mult sau mai puţin aceleaşi idei. E ciudat să vezi cum se înfruntă pe scena politică personaje care se cunosc din şcoala primară şi care se îmbracă la fel.

Coperta cărţii "Ordinea de zi", apărută la Editura Litera

Eric Vuillard

"E ciudat să vezi cum se înfruntă pe scena politică personaje care se cunosc din şcoala primară şi care se îmbracă la fel”

Se poate spune, până la urmă că jocul politic se foloseşte de artificii teatrale pentru a-şi câştiga simpatie?

Pentru mulţi oameni, componenta teatrală a vieţii politice este extrem de importantă. Însă, mi se pare paradoxal faptul că oamenii politici se comportă ca şi cum nu ar fi conştinţi de această dimensiune teatrală.

Citeam pe coperta cărţii dumneavoastră, varianta în limba română, următoarea descriere: „o carte sinistră, amuzantă şi inclasabilă, nici relatare istorică, nici roman-sau ambele în acelaşi timp“. Dumneavoastră cum v-aţi descrie stilul?

Cred că istoria literară nu face această distincţie între ficţiune şi non-ficţiune. De exemplu, dacă Stendhal, în „Roşu şi negru“, ne povesteşte ascensiunea socială a unui tânăr sărac din prima jumătate a secolului al XIX-lea, nu ne spune doar o poveste frumoasă ce ţine de imaginar, ci ne istoriseşte şi ceva extrem de serios şi important, expune situaţii şi fapte care interesează pe mulţi oameni. De altfel, autorul porneşte de la un caz real, un fapt divers preluat dintr-un ziar. Stendhal ne face să înţelegem că un tânăr sărac, în acele vremuri, avea foarte puţine posibilităţi de a urca pe scara socială. Prin acest exemplu încerc să arăt că literatura vorbeşte întotdeauna despre realitate, doar stilul poate să difere. Stendhal a folosit forma romanescă care îi permitea să se ascundă şi astfel să evite cenzura. Romanul este forma prudentă pe care o îmbracă gândirea lui. Astăzi, însă, trăim într-o lume mult mai liberă şi eu nu mai am nevoie să mă protejez, să mă ascund. Se spune despre cărţile mele, într-adevăr, că sunt la frontiera între roman, ficţiune şi eseu. Dar eu cred că am ales doar să mă exprim mai direct, am ales o formă dezbrăcată a romanului.

Eu am avut senzaţia că citesc două cărţi în acelaşi timp, o carte de istorie şi o carte mult mai intimă cu istorii personale, în care se expun gesturi, tabieturi are unor oameni care au decis destinul omenirii, de la Gustav Krupp, la Arthur Chamberlain, Joachim von Ribbentrop şi Adolf Hitler. Cum aţi reuşit să obţineţi acest rezultat?

Cartea mea îşi propune să arate legăturile între istorie şi istoriile personale pentru că sunt două lumi care au legătură înre ele. Se poate observa asta în scena cu Ribentropp care merge la un dineu dat de Chamberlain în 1938. Expun acolo politica compromisul prin descrierea politeţii excesive a lui Chamberlain, a felului în care alegea să facă politică, intotdeauna cu mănuşi şi prin respectarea regulilor de politeţe. Drept dovadă, la acel dineu din 1938 nu se ridică de la masă, nu reacţionează în nici fel la aflarea veştii despre anexarea Austriei la Germania de către regimul politic al lui Hitler. Până la urmă, este istoria aceea pe care o cunoaşte toată lumea şi mai sunt şi culisele.

Am înţeles acum puţin mai bine cum gândeşte scriitorul şi cineastul Eric Vuillard. Dar,  pentru cititorii dumneavoastră din România, spuneţi-ne cum este Eric Vuillard atunci când nu scrie sau când nu lucrează la un film, care este ordinea sa de zi?

Am o viaţă cât se poate de normală, cu tabieturi şi activităţi de rutină. Îmi dedic timpul familiei, în fiecare dimineaţă citesc şi apoi încep să scriu. Şi mi se pare că e destul de bine să ai asta pe ordinea de zi.

CV: De la filme la literatură

Numele: Éric Vuillard

Data şi locul naşterii: 4 mai 1968, Lyon (Franţa)

Starea civilă: căsătorit, doi copii

 Cariera:  

  • A regizat două filme, „L’homme qui marche“ (2006) şi „Mateo Falcone“ (2008)
  • Recompensat cu Grand prix littéraire du Web – menţiunea specială a juriului (2009) şi cu premiul „Ignatius J. Reilly“ (2010) pentru romanul „Conquistadors“ (2009). A primit premiul „Franz Hessel“ (2012) şi premiul „Valery-Larbaud” (2013) pentru volumele „La bataille dʼOccident“ (2012) şi „Congo“ (2012) . A fost distins cu premiul „Joseph-Kessel” (2015) pentru „Tristesse de la terre“ (2014), premiul „Alexandre Viallate” pentru „14 juillet“ (2014);  

Locuieşte în: Rennes.

Mai puteţi citi:

FILIT 2018. Jonathan Franzen: "Părinţii mei nu au făcut nimic toată viaţa decât să îmi ofere, mi-au dat şi mi-au dat. Şi chiar şi murind, mi-au oferit un cadou"

Iaşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite