Haplea, un personaj „uluitor de simplu în ce face şi ce spune“. Povestea primului desen animat românesc păstrat în arhive

Haplea, un personaj „uluitor de simplu în ce face şi ce spune“. Povestea primului desen animat românesc păstrat în arhive

Haplea şi Coana Frosa se îndrăgostesc la prima vedere FOTO www.istoriafilmuluiromanesc.ro

„Haplea” este cel mai vechi film românesc de animaţie care s-a păstrat până astăzi în Arhiva Naţională de Filme. Desenul animat îl are ca personaj principal pe Haplea, un tip naiv, „uluitor de simplu în ce face şi ce spune”.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cel mai vechi desen animat românesc care se află păstrat şi astăzi în Arhiva Naţională de Filme, „Haplea”, a fost creat în 1927 de Marin Iorda, pe numele real Marin Iordache. Înainte să-i dea viaţă lui Haplea, regizorul Marin Iorda a colaborat în calitate de ilustrator şi grafician cu mai multe publicaţii, printre care „Revista copiilor şi a tinerimii”, „Adevărul literar”, „Dimineaţa copiilor”. Personajul Haplea a apărut pentru prima dată în 1924 în caricaturile pe care Marin Iorda le realiza pentru revista „Dimineaţa copiilor”. 
 
Potrivit www.istoriafilmului.ro, borna zero a animaţiei româneşti este desenul animat „Păcală în lună” creat de caricaturistul şi regizorul Aurel Petrescu în 1920. Cu toate că filmul de animaţie a fost primit cu succes şi cu toate că Aurel Petrescu a realizat o serie întreagă de desene animate avându-l personaj central pe Păcală, acestea nu s-au păstrat în Arhiva Naţională de Filme. De aceea, primul film animat românesc care se regăseşte şi astăzi în arhivă datează din 1927. În desenul animat „Haplea”, personaj principal este Haplea, un tip naiv „uluitor de simplu în ce face şi ce spune”. 
 
Filmul de animaţie „Haplea” spune povestea unui tânăr care pleacă cu traista-n băţ în lume. După ce merge pe jos mai bine de 100 de kilometri, Haplea ajunge în satul Hăpleşti. Aici, la o fântână, o întâlneşte pe Coana Frosa, „văduva lui Niţă Chioru, mort de înghesuială la pomană”. Cei doi tineri se îndrăgostesc şi se căsătoresc, avându-i naşi pe Siţa Boloboc, „moaşă cu diplomă în Tirchileşti” şi pe „Nae Afumatul, angrosist de coloniale în Bariera Moşilor”. Haplea şi Coana Frosa au apoi doi copii, Hăplina şi Hăplişor.

 
Desenul animat a fost primit cu entuziasm de publicul bucureştean. Calitatea desenului a fost apreciată inclusiv de criticii de film. Într-o cronică apărută în numărul 70 al revistei „Cinema” se arată că „Haplea” nu este departe de desenele animate străine.
 
„Fără a exagera câtuşi de puţin, afirmăm că este primul film românesc de acest gen care stă aproape pe acelaşi nivel cu desenele animate străine (...). Figurile atât de populare ale lui Haplea, Frosa şi căţelul Sdup, cunoscute din cărţi şi reviste, se mişcă de data aceasta pe ecran în scene amuzante şi hazlii. Sunt scene pline de pitoresc şi pătrunse de un spirit cinematic, cum nu întâlneşti întotdeauna nici chiar în multe producţii străine. De altfel iată ce caracterizează desenele animate ale lui Iordache. Imaginile sale nu sunt fixe şi lipsite de ritm; trăsăturile sunt mobile, personajele se mişcă viu, iar ritmul decupajului nu lasă nimic de dorit (...). Câtă răbdare şi ce muncă i-a trebuit desenatorului Iordache ca să insufle viaţă eroului său şi celorlalte personaje.”
 
Pentru a realiza acest desen animat de 320 de metri de peliculă, Marin Iorda a lucrat un an de zile. Filmul a fost realizat cu ajutorul unui aparat de filmat Charles Urban & Co., cumpărat de la Aurel Petrescu, regizorul care a rămas în istoria filmului românesc de animaţie drept cel mai prolific desenator, cu 11 desene animate şi peste 70 de animaţii. 
 
În 1938, Haplea a devenit protagonistul unui text dramatic semnate de Marin Iorda, „Haplea la stăpân”. Atunci creatorul său îi făcea o mică prezentare în prefaţa volumului : „Haplea e, după cum îl arată numele… un Haplea. Cam ce ar putea însemna acest cuvânt? Că omul este un prost, un nerod şi un lesne încrezător. E… şi nu prea e aşa. Fiindcă Haplea nu e un nerod de rând, nici un prost sadea. De multe ori, dacă înţelege anapoda unele lucruri, nu-i de vină el, ci acei cu care trebuie să stea de vorbă. Şi când înţelege pe dos anumite vorbe sau întâmplări, vina n-o poartă mintea lui, pe care nu i-o bănuiesc prea săracă, ci tocmai o isteţime neaşteptată, ce-l face să se ducă cu gândul mai departe decât ceilalţi muritori. Şi cu toate acestea, uneori, este uluitor de simplu în ce face şi ce spune. Şi simplitatea lui porneşte din aceia că are un suflet neasemuit de bun şi de cinstit. Încrezător în oameni, în gândurile şi sufletele lor, el nu le pune la îndoială nici vorbele. (…) Cinstit în gânduri şi fapte, el nu-i crede nici pe ceilalţi oameni răi sau vicleni”. 
 
Citeşte şi:
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: