Experienţa traumatizantă a unui medic diagnosticat cu cancer: „Propria mea mamă nu a vorbit cu mine trei luni, era mută. Cancerul explodează în România“

Experienţa traumatizantă a unui medic diagnosticat cu cancer: „Propria mea mamă nu a vorbit cu mine trei luni, era mută. Cancerul explodează în România“

Dr. Elena Cardaş a sărbătorit pe 6 februarie 2018 un de la aflarea diagnosticului FOTO Facebook/Elena Cardas

Dr. Elena Cardaş (59 de ani), doctor de medicină internă la Spitalul Judeţean Botoşani, a fost diagnosticată cu cancer de sân pe 6 februarie 2017, în urma unor analize de rutină. Cu toate că nu simţea nicio durere şi niciun disconfort, medicul a fost diagnosticat cu cancer mamar în stadiul III.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dr. Elena Cardaş a relatat pentru „Adevărul” că, în ultimul an, a trecut prin patru intervenţii chirurgicale: o dublă mastectomie (n.r. excizie a glandei mamare), o reconstrucţie a sânului pierdut iniţial şi o reintervenţie pentru scoaterea implantului respins de organism.
 
Medicul a făcut prima mastectomie la IRO Iaşi, operaţie în timpul căreia a optat şi pentru refacerea sânului afectat de tumoră. Ulterior, din cauză că organismul nu i-a acceptat implantul, pacienta a fost operată din nou, pentru extragerea acestuia. Mai apoi, medicul a optat şi pentru înlăturarea sânului neafectat de cancer într-o clinică privată din Suceava. Intervenţiile realizate la IRO Iaşi au fost decontate de Casa de Asigurări de Sănătate. Operaţia efectuată în sistem privat a fost plătită integral de medicul botoşănean deoarece CNAS nu decontează mastectomia la cerere, în scop profilactic sau estetic.
 
Mai jos, interviul integral cu dr. Elena Cardaş, pacient cu cancer mamar diagnosticat în urmă cu un an.
 
Cum a fost ultimul an pentru dumneavoastră, după ce aţi aflat că aveţi cancer la sân?
 
Eu sunt medic internist la Spitalul Judeţean Botoşani, dar fac şi gărzi pe oncologie. Am venit în contact de foarte multe ori cu bolnavi oncologici în timpul gărzilor. A fost însă o experienţă cumplită să fiu eu în pielea unui pacient şi mi-am dat seama că lucrurile nu sunt aşa cum credeam înainte să fiu bolnavă. În momentul în care diagnosticul se pune cu mare probabilitate, intri într-o panică teribilă, nu ai pe nimeni să te consilieze, parcă te aruncă cineva în ocean şi tu nu ştii să înoţi. Am ales să merg la Institutul Regional de Oncologie Iaşi, pentru că era spitalul cu specific situat cel mai aproape. Chiar aveam nevoie să ajung cât mai repede. În acelaşi timp cu mine a fost diagnosticată şi o cunoştinţă care a ales să meargă la Cluj, numai că a trebuit să mai aştepte două luni pentru biopsie. În perioada asta eu am fost şi operată la Iaşi. Când ai diagnosticul de cancer, timpul este foarte important şi nu poţi să aştepţi. 
 
Cum aţi fost îngrijită la Institutul Regional de Oncologie Iaşi? 
 
IRO Iaşi mi-a lăsat o părere foarte bună din punct de vedere administrativ, pentru că nu-i lipseşte nimic pacientului în cursul internării şi tratamentului. În schimb, afluxul de pacienţi este atât de mare, încât medicii nu au timp să stea de vorbă cu bolnavul. Pacientul nou diagnosticat cu cancer este un pacient foarte sensibil. El are nevoie de dialog cu medicul, are nevoie de încurajare, de explicaţii, or realitatea este că medicii sunt atât de asaltaţi de pacienţi, încâ îşi fac treaba cum pot. Eu, de exemplu, am fost programată dimineaţa, nu aveam pat liber, dar mi s-au luat analizele între timp. Abia la prânz, când s-a eliberat, am avut pat liber. A doua zi am fost operată. În ziua externării aştepta cineva de dimineaţă să plec eu şi să se interneze. I s-au luat, la fel, analizele pe hol. Uman, poţi să înţelegi că medicii aceştia că nu timp. Necazul este că nici pacientul nu are timp. Pentru el timpul este foarte important. 
 
Pe 1 martie 2018, dr. Cardaş a revenit la serviciu din concediu medical FOTO Facebook/Elena Cardas
 
Care sunt trăirile unui pacient cu cancer după ce află diagnosticul?
 
În prima clipă după aflarea diagnosticului, pacientului cu cancer nu-i vine a crede că i se întâmplă lui. Întotdeauna te gândeşti că nu eşti tu cel mai păcătos, că nu ai fumat, nu ai băut, te-ai îngrijit. Atunci, bolnavul are de surmonat foarte multe obstacole psihologice. Unul este acela că vina pentru apariţia bolii este a ta. Că ai făcut ceva greşit. Eşti tentat să spui asta şi în plus şi lumea te invinuieşte. Foarte mulţi din jurul meu, când eu eram deja necăjită, îmi spuneau „da’ poate ai mâncat nu ştiu ce”, „da’ uite, ai cuptor cu microunde în casă şi undele sunt cancerigene”. Dar ai şi telefon cu unde cancerigene. A învinovăţi pacientul cu cancer că şi-a produs singur boala este foarte nepoliticos şi foarte traumatizant pentru bolnav. Apoi, vin unii să-ţi dai nişte leacuri miraculoase pentru că au auzit ei undeva că untură de bursuc face nu ştiu ce. Vă spun, eu nu mai suportam astfel de sfaturi. Mă simţeam hărţuită şi îmi venea să-i spun celui în cauză: tu, dacă ai avea cancer, ai lua bicarbonat? Un bolnav cu cancer nu trebuie privit diferit, el tot acelaşi om rămâne. Etichetele care se pun bolnavilor de cancer sunt dezumanizante, iar noi simţim nevoia de normalitate. Pe mine, chiar colectivul medical m-a făcut de mai multe ori grasă. Mi-au spus că sunt grasă şi că de asta am făcut cancer. Tu ştii că eşti gras, poate nu e chiar vina ta şi nici nu-ţi doreşti să fii aşa. Nu a fost prea grozav şi chiar m-am simţit prost. Acum fac tot ce pot să ţin greutatea sub control, aşa cum mi-a spus medicul, şi am 75 de kilograme.
 
Cum aţi suportat efectele tratamentului?
 
Când eram la mijlocul tratamentului cu citostatice îmi era aşa de rău încât nu eram în stare să merg până la baie. Nu era vorba să-mi fac piaţa sau să merg la supermarket. Eu nu puteam să merg. Am stat trei luni la pat şi am plătit pe cineva să mă îngrijească, pentru că inclusiv familia nu a înţeles niciun moment că eu sunt bolnavă. Propria mea mamă nu a vorbit cu mine timp de trei luni de la diagnosticare. M-am dus la ea în vizită şi mama mea era mută, era şocată, era incapabilă emoţional să înţeleagă ce mi se întâmplă. Se uita la mine de parcă eram în sicriu şi mă vedea moartă. Am primit ajutor, în schimb, de la colectivul de la muncă, de la comunitatea din jurul bisericii la care merg. M-au ajutat oameni pe care eu i-am ajutat cu ani în urmă, oameni din alte oraşe şi chiar din străinătate. Aceşti oameni mi-au plătit şi m-au ajutat cu sume de bani. 
 
Cum poate fi ajutat un bolnav cu cancer?
 
Dacă cunoaşti un bolnav cu cancer şi nu ştii cum să-l ajuţi concret, rupe din portofelul tău nişte bani şi dăruieşte-i lui. Cu aceşti bani el poate să cumpere timp. Se duce la un cabinet privat şi îşi face analize fără să aştepte următoarea lună când intră fondurile de la stat. Îşi plăteşte un taxi pentru că nu poate să conducă chiar dacă are maşină. Eu mi-am plătit o persoană străină care m-a îngrijit zi de zi. Am avut momente în care a trebuit să fiu spălată ca un bebeluş pentru că nu mă puteam spăla singură. Bolnavul cu cancer trece prin faze care îi fac uneori viaţa imposibilă şi atunci are nevoie de ajutor. Dacă nu ai timp, poţi să-i oferi bani cât de mulţi. Dacă eşti în preajma casei lui şi mergi la cumpărături, sună-l şi întreabă-l dacă are nevoie de ceva. Sunt lucruri simple care nu deranjează, ba dimpotrivă. Ştiţi, lumea preferă să nu meargă la un bolnav să nu-l deranjeze. Eu am avut nişte prietene diagnosticate cu cancer care au murit. Acum, uitându-mă în urmă, mi-am dat seama că nu am ajutat cât a trebuit. Am dat nişte telefoane de politeţe gândindu-mă că e problema lor. Totuşi, mi-am dat seama eu însămi primind diagnosticul de cancer că problema nu se pune aşa. Fiecare trebuie să ajute. Dacă ai un prieten sau o rudă bolnavă, du-te la ea. 
 
Ce sfaturi aveţi pentru femei după experienţa dumneavoastră?
 
Le sfătuiesc pe toate femeile să facă testul Babeş-Papanicolau. Ştiu că nu este foarte plăcut, dar este util. Le mai recomand să-şi facă mamografii sau ecografii mamare. Eu mi-am depistat boala într-o stare perfectă de sănătate. Nu mă durea nimic, nu aveam nicio problemă. Dacă nu-mi luam un concediu în care am mers să fac nişte analize, nu aflam. Eu nu aveam niciun semn de cancer, iar cancerul meu era deja în stadiul III. Dacă mai stăteam un an, eram caz terminal. Problema este că, de la o zi la alta, cancerul explodează în România. În jurul meu, de când am primit eu diagnosticul, s-au mai diagnosticat încă cinci cunoştinţe. Este din ce în ce mai frecventă prezenţa cancerului, iar vârsta tânără nu te scuteşte de boală. Am văzut cancer mamar şi la 20 de ani, şi la 30 de ani, contrar la ceea ce am învăţat în facultate, că riscul de cancer creşte odată cu vârsta. De aceea, investigaţiile de specialitate sunt absolut utile. 
 
Cum v-aţi schimbat după boală?
 
Acum, pentru mine este foarte important să duc o viaţă echilibrată şi să nu mă stresez. Mi-am schimbat regimul alimentar cu ajutorul unui nutriţionist specializat în cancerul de sân. Urmez un  regim special care exlude fitoestrogenii – elemente care se întâlnesc în legume şi zarzavaturi şi care au un rol în cancerul mamar. Fac foarte multă mişcare fizică, sală, gimnastică recuperatorie pentru mobilitatea mâinilor post-operator şi gimnastică pentru reabilitarea întreg organismului. Mintea mea s-a schimbat foarte mult. Înainte mă supăram uşor, acum nu mă mai supără orice vorbă spusă sau orice comentariu. Sunt mult mai calmă, mai liniştită şi încerc să iert. Starea de bine psihic mă ajută să-mi ţin boala sub control. Încerc să mă odihnesc, să mă relaxez, să merg la teatru, la un film bun, la concerte. Mă bucur de o floare, de o candelă aromată şi de orice e plăcut în jur. În plus, am reînceput serviciul de pe 1 martie. Puteam să mai stau jumătate de an acasă, dar am zis că încerc să revin la muncă pentru că pot şi pentru că îmi este dor de normalitate. Vreau să uit de boală şi de anul care a trecut. Vreau să reiau viaţa normală, chiar dacă nu o să mai fie niciodată la fel. Un bolnav cu cancer nu va mai avea viaţa de dinainte de boală niciodată pentru că boala poate recidiva sau poate să facă metastaze şi după nouă, şi după 10 ani. Cancerul este o boală incurabilă şi nu se poate vorbi de vindecare. Cancerul poate avea remisiune de foarte multă durată. E adevărat, după cinci ani, riscurile de recurenţă şi metastaze scad considerabil. Am întâlnit pacient cu metastaze pulmonare după nouă ani de la identificarea cancerului. Cunosc un caz cu metastaze cerebrale la 20 de ani de la diagnosticarea cancerului de sân. 
 
Citeşte şi:
 
 

INTERVIU Lucian Miron, oncolog: „Am pierdut războiul cu cancerul. Ratele de supravieţuire au rămas foarte reduse“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: